În februarie se împlinesc 20 de ani de când Radu Manta, un brașovean de 45 de ani, suie cu regularitate pe Vârful Omu din Munții Bucegi. Petrece acolo două săptămâni, coboară pentru trei și apoi urcă iar. Pe ger, pe vijelie, prin nămeți.
Este șeful stației meteorologice Omu și spune că nu a lipsit niciodată de la serviciu. Nu-și amintește să fi avut nevoie vreodată de concediu medical și speră să-l țină puterile tot așa, până la pensie.
Anul acesta, a petrecut sărbătorile la vatră și s-a întors pe munte în 4 ianuarie. A prins la post codurile care au încremenit sudul României în ultima săptămână, dar și-a făcut timp, printre picături, să ne spună cum se trăiește la altitudinea de la care o capitală înzăpezită se vede ca un peisaj de primăvară.
Stația meteorologică Omu se află la o altitudine de 2.505 de metri, ceea ce îi oferă un binemeritat record: clădirea din România folosită tot timpul anului care e situată la cea mai mare înălțime.
Mai exact, la înălțimea aia, temperatura medie anuală este negativă, de minus 2,4 grade Celsius. Adică poți să faci hipotermie și vara.
De fapt, acolo e așa de frig, că nămeții de până la 8 metri se pun în octombrie și se mai topesc în iunie. Sunt doar nouă zile liniștite pe an, în rest e vijelie.
Apă potabilă se găsește la vreo doi kilometri depărtare, la un izvor din Obârșia Ialomiței, însă iarna nu se încumetă nimeni să se ducă până acolo. Meteorologii beau zăpadă topită.
Navetă de meteorolog
Ca să ajungă la stația de pe Omu, meteorologul face naveta de la Cluj-Napoca, unde locuiește cu prietena lui. Pornește cu o zi înainte și oprește seara la Brașov, unde trăiesc părinții săi.
Dis-de-dimineață, ia autocarul până la Bușteni și urcă la Babele cu prima telecabină care se pune în mișcare. De acolo, dacă e vară și vreme frumoasă, urmează un traseu de vreo două ore.
„Dacă se întâmplă să nu funcţioneze telecabina din cauza vântului puternic sau a temperaturilor scăzute, vara mai urcăm şi pe jos, pe unul dintre traseele marcate din Buşteni spre Omu (Valea Jepilor, Valea Cerbului, Bucşoiu Mare sau Mălăieşti).
Iarna, în schimb, dacă nu funcţionează cabina, mai ales când există şi risc de avalanşă, amânăm schimbul de tură până la ameliorarea vremii.
Traseul din Babele până la Omu este periculos în orice anotimp. Vara, spre exemplu, există pericolul furtunilor cu descărcări electrice, al ceţii care scade vizibilitatea până aproape de zero, al rafalelor de vânt care pot depăşi 100 de kilometri și pe oră şi al precipitaţiilor sub formă de grindină sau măzăriche tare”, spune Radu Manta.
El povestește că există riscul de a face hipotermie chiar şi pe timpul verii, din cauza temperaturilor apropiate de 0 grade Celsius şi a rafalelor puternice de vânt. Așa că se încotoșmănește de fiecare dată cu tot ce apucă.
„Iarna, în schimb, avem parte de troiene de zăpadă de peste 3-4 metri, viscole care scad drastic vizibilitatea, în sensul că nu-ţi mai vezi nici măcar bocancii din picioare, temperaturi extreme, porţiuni de traseu în pantă unde zăpada este îngheţată şi nu pot fi trecute decât la colţari şi piolet, şi chiar şi două puncte unde există risc de declanşare a avalanşelor.”
Meteorolog de dragul muntelui
Nici măcar nu a ales această meserie. Lui, de fapt, i-a plăcut muntele, de care a prins drag de la tatăl său.
„Tatăl meu m-a făcut să mă îndrăgostesc de munte de când era mic. Braşovean fiind, am colindat cu el toţii munţii din jurul Braşovului, Postăvaru, Piatra Mare, Baiului, Bucegiul, Piatra Craiului şi Ciucaş.”
Radu Manta a făcut armata la vânători de munte, în Apuseni. Când s-a întors din armată, și-a dorit foarte mult să-și găsească un loc de muncă tot la altitudine, ca să nu se despartă de munte.
„M-am interesat în primul rând la Coştila, la releu, dar acolo nu aveau posturi libere. Şi aşa am ajuns să depun o cerere la Institutul de Meteorologie, pentru un post la Vârful Omu. Asta se întâmpla prin 1992, dacă nu mă înşel, şi abia în septembrie 1996 am fost sunat şi întrebat dacă mai sunt interesat de post.
Între timp uitasem de cerere, lucram la Romtelecom pe vremea aceea. Aşa că m-am prezentat la examen şi, din opt înscrişi, am luat examenul cu brio”, își amintește Radu Manta.
Avem semnal GSM cam din 2002-2003, dar, până atunci, transmiteam prin staţii radio datele, apoi prin SMS”, spune Radu Manta.
Inclusiv legătura cu familia era greu de ținut. Înainte de 2000, meteorologii de pe Vârful Omu le transmiteau mesaje prin semnale radio colegilor de la stația meteorologică din Predeal. Apoi, meteorologii din Predeal le sunau rudele și le transmiteau mesajele.
De la intrarea în funcţiune a staţiei automate, care ne furnizează radio o parte din parametri, avem măsurători la care ieşim din 6 în 6 ore afară, pentru măsurarea stratului de zăpadă, pentru măsurarea depunerilor de chiciură şi a troienelor de zăpadă.
De asemenea, oră de oră trebuie să observăm evoluţia norilor, a fenomenelor meteorologice, aşa că, practic, oră de oră ieşim un pic la aer…
Pe lângă aceste măsurători şi observaţii mai facem o dată pe săptămână un set de observaţii nivologice, sondaje şi profile în stratul de zăpadă, pentru determinarea riscului de avalanşă.”
Aprovizionarea stației rămâne însă și astăzi o provocare. Se realizează în septembrie, luna cea mai stabilă din an, din punct de vedere al vremii.
Stocurile de alimente, de apă minerală și motorină sunt transportate cu mașini de teren până aproape de stație, iar apoi – cu un tractor cu șenile, singurul vehicul care poate ajunge până la Vârful Omu.
O viață în munți
În ciuda turelor de 15 zile, Radu Manta spune că meteorologii nu au foarte mult timp de pierdut la stația Omu și, chiar dacă muntele este sub ei, nu ajung prea des să facă expediții.
Excepțiile sunt plimbările prin apropiere sau situațiile deosebite, când îi ajută pe salvamontiști în acțiunile de salvare.
„Întotdeauna când suntem sunaţi de la dispeceratul Salvamont şi suntem rugaţi să evaluăm un accident… niciodată nu ştim cât de grav e, muntele nu iartă nicio greşeală.
Pe munte, am învăţat să ne gestionăm foarte bine riscurile, ne cunoaştem foarte bine limitele, aşa încât frica şi panica sunt inexistente. Mai mult decât atât, frica şi panica duc în mod sigur la greşeli care pe munte pot fi fatale.”
Nu o dată Radu Manta a scăpat turiști de la moarte, scutindu-i de eforturi pe colegii de la Salvamont.
„Timp nu prea avem. Suntem doi observatori meteorologi în permanenţă la staţie. Pe lângă programul de observaţii, care este destul de încărcat, trebuie să întreţinem curăţenia, să facem mâncare, să ne ocupăm de alimentarea cu energie electrică – grup electrogen, iarna ne ocupă destul de mult timp şi de producerea apei menajere din zăpada pe care o topim…
Avem o bibliotecă, ne mai alegem câte o carte, avem un televizor cu receptor de satelit pe care nu-l deschidem cu săptămânile. Eu, de pildă, în timpul liber lucrez în cartografie şi cam asta e. Ne gospodărim singuri”, spune Radu Manta.
Uneori, vara, le trec pragul prieteni care se pregătesc de expediții pe munți înalți din străinătate, deoarece Bucegiul este un masiv bun pentru antrenament și pentru aclimatizare.
Meteorologii de la Omu îi vizitează pe colegii de la Salvamont la fiecare schimb de tură, iar vara împart greutățile vieții la munte cu oamenii de la cabana Omu, care se află în vecinătate.
Când nu e pe munte, la muncă, Radu Manta e în Austria, la schi, sau în Delta Dunării. O altă pasiune de care se ocupă în timpul liber este realizarea de hărți turistice pentru aplicații mobile. Însă orice ar face și oricât de plăcut ar fi, în final, tot la Omu își dorește să se întoarcă.
„Sper că voi ieşi la pensie nu numai ca meteorolog, ci chiar de la Staţia Vârful Omu, pentru că îmi plac în aceeaşi măsură şi meteorologia, şi fenomenele extreme de care avem parte frecvent, dar şi muntele în toată măreţia lui.”
La final, l-am întrebat dacă își imaginează vreodată viața de angajat Romtelecom, locul de unde l-a cules soarta ca să-l ducă la stația Omu.
„Oh, nu! Ar fi fost așa banală!”
Sursa: pressone.ro
