Pe o multitudine de website-uri amigdalina, numită și vitamina B17 sau laetril, este prezentată ca o „descoperire revoluționară, ascunsă de companiile farmaceutice” fiind promovată ca remediu cu eficacitate neîndoielnică atât în prevenirea cât și în tratarea cancerului, inclusiv la pacienți în stadii avansate ale bolii. Edward Griffin, unul dintre cei mai cunoscuți promotori ai vitaminei B17 susține că boala canceroasă este de fapt o tulburare cauzată de consumul insuficient de amigdalină, tot așa cum scorbutul este cauzat de lipsa de vitamina C sau pelagra de lipsa vitaminei PP.[1] Promotorii amigdalinei susțin că aceasta este un agent vegetal a cărui acţiune antitumorală a fost cunoscută în mod empiric de mulţi ani și că în ultimele decenii efectele benefice asupra pacienților cu boli canceroase au fost dovedite prin studii clinice efectuate de medici cu reputație, specialiști în terapie metabolică.
Ce sunt amigdalina și laetrilul?
Nu toți autorii fac deosebire între termenii amigdalină, laetril și vitamina B17, aceștia fiind deseori folosiți ca sinonime. Totuși, în sens strict, prin amigdalină se înțelege o substanță prezentă în mod natural în sâmburii de migdale, caise, precum și în alte plante alimentare. Din punct de vedere chimic amigdalina este o substanță cianogenică. Aceasta înseamnă că în anumite condiții, întâlnite și în organismul uman, se poate transforma în acid cianhidric (o otravă extrem de puternică folosită de naziști în camerele de gazare) sau în sărurile acestuia numite cianuri. O parte însemnată a populației din România și-a manifestat opoziția fermă față de exploatarea de la Roșia Montană, între altele și din cauza faptului că tehnologia de extracție includea folosirea cianurilor. Pe de altă parte, laetrilul este un compus chimic semisintetic obținut prin purificarea amigdalinei. Atât laetrilul cât și amigdalina au fost patentate și comercializate sub diverse denumiri (una dintre ele fiind ”Laetrile”). În perioada de glorie a laetrilului, mulți dintre cei aflați în vârful piramidei rețelelor de distribuție a preparatelor patentate au devenit multimilionari.[2]
Glicozide cianogenice se găsesc în multe plante alimentare cum ar fi maniocul (consumat pe scară largă în Africa), mugurii de bambus (o delicatesă asiatică), fasolea Lima (populară pe ambele continente americane) precum și în fructe cum ar fi piersicile, cireşele, cireşele negre sălbatice și caisele, mai exact în sâmburii acestora.[3,4]
Modalități de administrare ale amigdalinei
Laetrilul este administrat sub formă de injecție (intravenoasă sau intramusculară), sub formă de tablete care se înghit în mod similar tabletelor obișnuite, sub formă de loțiuni aplicate pe piele sau chiar sub formă de clisme (administrare pe cale rectală). De obicei, practicanții terapiei metabolice prescriu laetril injectabil, zilnic, timp de 2-3 săptămâni, după care se trece la tratamentul de întreținere, administrat pe gură. În cadrul terapiei metabolice, pe lângă doza de laetril, pacienților li se recomandă să urmeze o dietă specială și suplimente vitaminice.[5]
Adepții unei abordări mai naturale, sunt de părere că pentru prevenirea apariției cancerului este suficient să se consume zilnic fructe cu sâmburi care conțin amigdalină, cu condiția ca aceste fructe să fie consumate integral, adică cu tot cu sâmburi. Cantitățile diferă de la un fruct la altul, de exemplu trei mere întregi sau 17 sâmburi de caisă. Cu toate că se pretinde că amigdalina este o vitamină, pe unele site-uri cititorii sunt avertizați să nu mănânce un număr mai mare de sâmburi decât ar consuma dacă ar mânca fructele respective în întregime.
Ce dovezi avem despre eficiența terapeutică a amigdalinei
Sub presiunea foarte puternică a opiniei publice din Statele Unite, laetrilul a fost testat în numeroase studii, atât pe animale de laborator cât și pe subiecți umani. Studiile de laborator cu rezultate interesante se pot număra pe degetele de la o mână și, chiar în cazul acestora, efectele antitumorale au fost mai mult decât modeste și neconfirmate de studiile ulterioare.
În ce privește studiile de subiecți umani, în 1978, cercetătorii de la National Cancer Institute, SUA au solicitat mai mult de 400.000 de medici să raporteze orice rezultate pozitive obținute la pacienți care au fost tratați cu Laetrile. Deși potrivit estimărilor făcute la vremea respectivă, aproximativ 75.000 de americani primiseră tratament cu Laetrile, numărul de cazuri raportate a fost de numai 93 iar analiza detaliată a acestor cazuri nu a furnizat dovezi convingătoare privind eficiența tratamentului.[6]
În 1982, Clinica Mayo şi alte trei centre oncologice din SUA au derulat un studiu clinic în cadrul căruia pacienții au primit amigdalina injectabilă timp de 21 de zile iar apoi, tablete de amigdalină de trei ori pe zi. În plus, pacienții au beneficiat de terapie metabolică (vitamina A, C, E, B, elemente minerale și enzime pancreatice) și un regim dietetic cu restricție la ouă, lactate, carne, băuturi alcoolice și cafea, în conformitate cu indicațiile formulate de medicii practicanți ai terapiei metabolice. Pacienţii au avut cancer în fază avansată pentru care nu exista un tratament însă majoritatea au avut o stare generală bună înainte de începerea tratamentului. Nici unul dintre pacienţi nu era în fază preterminală. Pe parcursul tratamentului s-au urmărit evoluția tumorii și durata de supraviețuire. Dintre cei 178 de pacienţi, nici unul nu a fost vindecat sau stabilizat. Unul singur a avut un răspuns parțial (o reducere măsurabilă a dimensiunilor tumorii). După două luni de tratament, la 79% dintre pacienți s-a observat o evoluție a bolii (agravare). După trei luni de tratament, s-a constatat o evoluție a bolii la 91% dintre pacienți. Durata de supraviețuire medie calculată pentru întregul grup a fost de 4,8 luni socotită din momentul începerii tratamentului. La pacienţii care erau în viaţă după șapte luni, dimensiunile tumorii au fost mai mari. La foarte mulți dintre pacienţi s-au remarcat simptome de toxicitate atribuite intoxicației cu cianuri, legătura cu tratamentul fiind confirmată prin analizele de sânge care au pus în evidență concentrații de cianuri apropiate de cele considerate letale.[7]
O analiză sistematică a celor peste 200 de cercetări despre efectele amigdalinei publicate până în anul 2011, a constatat că nici unul dintre aceste studii nu corespunde standardelor de calitate tipice pentru studiile controlate randomizate. Altfel spus, nu există dovezi solide care să susțină efectele benefice ale administrării laetrilului la pacienții cu boli canceroase. În plus, autorii au atras atenția asupra faptului că tratamentul este însoțit de un risc considerabil de efecte adverse serioase prin intoxicație cu cianuri, în special dacă preparatele sunt administrate pe cale orală. Concluzia acestei investigații riguroase a literaturii de specialitate, a arătat că raportul dintre riscurile și beneficiile administrării laetrilului sau amigdalinei ca tratament în bolile canceroase este în mod clar nefavorabil.[8]
Riscurile administrării de amigdalină
Studiile efectuate au arătat că laetrilul poate duce la apariţia unor efecte adverse similare intoxicaţiei cu cianuri. Printre simptomele observate se numără: greţurile şi vărsăturile, durerile de cap, ameţelile, coloraţia cianotică a pielii, leziuni hepatice, scăderea pronunţată a tensiunii arteriale, tulburări de mers, febră, confuzie mentală, comă, deces. Efectele adverse ale laetrilului depind de calea de administrare fiind observate efecte mai grave la administrarea pe gură sau atunci când laetrilul este administrat concomitent cu consumul de sâmburi de migdale sau alte fructe sau cu administrarea de vitamina C. Zdrobirea, macerarea şi/sau mestecarea alimentelor cu conţinut de glicozide cianogenice favorizează proces chimic de eliberare a acidului cianhidric.
Cel mai dramatic caz de toxicitate raportat este cel al unui copil de 11 luni care a murit din cauza intoxicaţiei cu cianuri după ce a înghiţit 5 dintre tabletele de laetril ale tatălui său.[9]
Printre victimele celebre ale Laetrilului s-a numărat şi actorul Steve McQueen.
Sursa: sanatateplus.ro
