Astăzi se împlinește un an de când Helmut Duckadam, legendarul portar al Stelei și eroul de la Sevilla, a plecat dintre noi. Pe 2 decembrie 2024, România a pierdut nu doar un simbol al fotbalului, ci și un om iubit, discret și puternic, care a inspirat generații întregi.
Duckadam s‑a stins în urma unor complicații medicale, după câteva zile de internare în Secția de Neurochirurgie a Spitalului Militar. A fost transportat în Terapie Intensivă în dimineața zilei de 1 decembrie, iar starea lui s-a agravat rapid, în ciuda eforturilor medicilor. Soția lui, Alexandra, i-a fost alături până în ultimele clipe conștiente și a rememorat, la un an distanță, printr-un mesaj tulburător, ultimele ore petrecute împreună – o confesiune care arată nu doar drama pierderii, ci și iubirea profundă care i-a unit.
Mesajul integral al Alexandrei Duckadam:
**„1 decembrie 2024…
Ultima zi în care eu și Helmut ne-am spus «Te iubesc»…
Mă trezesc dimineața, îl sun de două ori. Îmi răspunde abia a treia oară pe motiv că ar fi dormit și nu a auzit telefonul sunând. Ciudat. Nu mai am răbdare și plec, deși știam că voi ajunge cu mult înaintea orelor de vizită.
Parchez mașina la două străduțe de Spitalul Militar. Intru să-i iau un cappuccino, că prea sorbise cu poftă cu o zi înainte din al meu. Iau și câteva portocale mari, frumoase… cum îi plăceau lui.
Stau o vreme la intrarea în secția de Neurochirurgie cu cafeaua în mână pentru că nu răspunde nimeni. Într-un târziu, apare o asistentă care nu îmi permite accesul pentru că îl pregătesc de RMN. Îi spun să ia măcar cafeaua și sacoșa. Le ia, intră, ușa se închide și eu rămân în holul friguros în așteptare.
După un timp, apare doamna și îmi spune să merg în clădirea alăturată să semnez acordul pentru RMN și fișa de alergii. Îmi ridic semne de întrebare, dar refuz să gândesc. Semnez ce e de semnat, un medic tânăr vine să-mi comunice că îl vor duce în Terapie Intensivă, moment în care apare targa cu care e transportat.
Îi spun medicului cu vocea ridicată că merg cu el, orice ar fi, să nu încerce să mă oprească, moment în care Helmut deschide ochii și mă caută cu privirea pierdută. Fac doi pași până la el, îl mângâi pe față și îi spun să stea liniștit, că totul va fi bine.
Targa e pusă în mișcare, eu mă țin după ei. Traversăm aleea, intrăm în clădire. Ei intră în lift, eu alerg spre cealaltă intrare, cu speranța că voi putea intra pe acolo, dar mă izbesc de aceeași ușă închisă. Panica pune stăpânire pe mine și izbucnesc într-un plâns isteric.
Îl sun pe dr. Badiu. Nu mă înțelege ce spun. Încerc să fiu coerentă și îmi spune că încearcă să afle ce se întâmplă. Îl sun pe dr. Năstase, în a cărui grijă a fost internat la Neurochirurgie. Nu răspunde. Și de un an încoace, nici nu i-am auzit vreodată vocea.
Sunt invitată în salonul pe care l-a ocupat în ultimele zile pentru a-i strânge lucrurile. Toate rămăseseră așa cum au fost cu o zi înainte. Papucii lângă pat, bluza de pijamă lăsată la întâmplare pe pat, câteva materiale medicale pe noptieră, alături de cafeaua pe care i-o adusesem.
Strâng totul pierdută, iau pe mine hanoracul lui albastru, înghesui totul în două pungi și merg spre mașină, cu mintea ca într-un vortex.
Mă întorc în curtea spitalului cu mașina și o parchez lângă clădirea care-l ține captiv într-un pat de terapie intensivă.
Încep să primesc informații vagi. E obosit, are dureri cumplite. Fără probleme la ecocardiografia de cord, fără probleme la CT-ul la cap, suspiciune de infecție, neobservată la imagistică.
Urc să văd ce se întâmplă. Îmi dau voie să-l văd. Este extrem de agitat și delirează. Îl întreb dacă știe cine sunt. «Da, mama».
Încerc să-l liniștesc, fără succes. Îi spun că totul va fi bine, că sunt cu el, că îl iubesc. Îl întreb dacă mă iubește și îmi spune, uitându-se în ochii mei, că da.
Trebuie să ies, deși nu voiam. Mă instalez în mașină cu ochii ațintiți la fereastra ce dădea spre secție.
Vin prietenii noștri, doar pentru a-mi fi alături, căci noi nu puteam face nimic.
Va fi indus în comă.
Noaptea se așterne tăcută peste zbuciumul din sufletul meu și peste mintea mea care refuză să gândească, de teamă să nu conștientizeze gravitatea situației…
La mulți ani, România, dar fă-te bine, că pentru unii… este oricum prea târziu…”**
