Uneori e al dracului de greu să povestești ce e în suflet. Mai ales dacă vrei să spui cum ai plecat cu sufletul mic după o emisiune. Nu mă plâng, doar constat că mi-a fost dat să trăiesc intens, poate mai intens decât credeam că poate duce omuleţul din mine.
Da, ştiu, toţi suntem foarte buni şi foarte tari. Declarativ. Cred că e bine să mai şi recunoaştem când simţim frica, neputinţa, durerea, lumina… Apropo de lumină, ieri a fost o emisiune grea – drama Colectiv. Momentul ăla când ştii că ai să te uiţi în ochii unor oameni care au trecut prin Iad. M-am temut de emisiunea de aseară. Mi-a tremurat sufletul până am intrat în direct.
Nu ai cum să nu simţi presiunea asta…atunci când priveşti un om care şi-a îngropat copilul din cauza unui sistem nenorocit pentru care ai vrea a faci o minune. Cu o oră înainte eram la cabină, să mă schimb. Îmi recitesc textele şi întrebările. La un moment dat în cabina intră o doamna. Avea peste 60 de ani, din care 40 îi lucrase în TVR. Venise să mai vadă locurile unde viaţă se scursese aşa de repede.
– Când au trecut 40 de ani?
N-am avut niciun răspuns inteligent să-i dau. Eram blocată între emoţiile mele şi nevoia ei de a-şi spune povestea. Zâmbea, mi-a plăcut asta! În timp ce mă întrebăm pe interior dacă o să zic la fel peste nişte ani, ea a dat să plece. Cu un ultim gând, s-a uitat la mine.
– Tu n-ai nevoie de lumină în studio, tu ai lumina în suflet! Succes în continuare!
A plecat. Am rămas cu sufletul cumva contorsionat. Cred că oamenii apar în viaţă noastră fix când avem mai mare nevoie de ei. Şi eu, şi tu, toţi avem nevoie de mesageri ai binelui. De hateri…suntem sătui! Vezi continuarea aici!
