Astăzi, 30 septembrie 2019, Biserica Ortodoxă Română aniversează 12 de ani de la întronizarea ca Patriarh a Preafericitului Părinte Daniel.
Conform Biroului de presă al Patriarhiei Române ”cu acest prilej, de la ora 09.00, în Catedrala Patriarhală, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel va săvârşi Sfânta Liturghie, la care vor participa membrii Sfântului Sinod, membrii Permanenţei Consiliului Naţional Bisericesc şi ai Permanenţei Arhiepiscopiei Bucureştilor, împreună cu colaboratorii lor, reprezentanţi ai autorităților centrale şi locale, personalităţi ale vieţii publice și culturale româneşti.
La ora 11.00, după Sfânta Liturghie, va urma Slujba de Te Deum, ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate asupra Bisericii Ortodoxe Române şi a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel în cei 12 ani de rodnică slujire patriarhală”.
12 ani de ”rodnică slujire patriarhală”
Să fi fost, într-adevăr, rodnici acești ultimi 12 ani din viața Bisericii Ortodoxe Române, așezați sub cârmuirea Patriarhului Daniel?
Deloc a fi în măsură a da răspunsul acestei întrebări, ci poate doar a-l intui, lăsăm cifrele să vorbească. Tocmai cifrele pe care ne place atât de mult să le scoatem în față la diferite evenimente sau să le trecem cu vederea atunci vrem musai a vedea albul în nuanțe de gri sau, în unele cazuri, cum ar fi, de exemplu, cel al ”rodului” Bisericii, într-un negru profund. ”172 de cantine sociale și brutării, 110 centre de zi pentru copii, 47 de centre rezidențiale pentru vârstnici, 48 de centre educaționale, 40 de instituții care oferă servicii medicale, 50 de grădinițe sociale și cu program afterschool, 24 de birouri de asistență socială și centre comunitare, 23 de centre de zi pentru vârstnici”, iar aici vorbim doar de o statistică din anul 2017 deloc întâmplător adusă în prim-planul acestei ”rodnice slujiri” despre care vorbim la împlinirea celor 12 ani de când la cârma BOR se află Preafericitul Părinte Patriarh Daniel și lesne de înțeles din perspectiva acelui atât de des vânturat în spațiul public: ”Vrem spitale, nu catedrale!”. Pentru că dacă acel ”politically correct” ar fi el tocmai corect cum spune și în cazul BOR, poate că înainte de a arunca sămânța urii împotriva celui mai frumos proiect și unicul care ne-a ajutat să ținem fruntea sus în Anul Centenar, Catedrala Mântuirii Neamului, poate că livrarea în paralel și a altor cifre, de genul celor menționate mai sus, să zicem că ar fi fost un minim gest de fair play și care, poate, ar mai fi diminuat pata de pe fețele românilor care, aflați în fața veștii incendiului de la Catedrala Notre-Dame din Paris, au ”inundat” spațiul online și nu numai cu ”rugăciuni de bine” spre Catedrala Națională (”Doamne, ai greșit catedrala!”). Catedrală la care au visat, deopotrivă, intelectualii și conducătorii noștri marcanți (de la Eminescu la Gala Galaction, de la Carol I la Regele Ferdinand) și la adăpostul căreia sunt așezate numele tuturor eroilor români cunoscuți care ”s-au jertfit, de-a lungul istoriei noastre, pentru apărarea patriei şi a credinţei ortodoxe strămoșești, pentru libertatea şi demnitatea poporului român”.
Și dacă numai această catedrală ar fi fost rodul acestor 12 ani și tot ar fi fost suficient, credem noi, pentru a vorbi despre o ”rodnică slujire patriarhală”, însă, cel mai probabil, când lucrurile își vor cunoaște cernerea timpului și se vor fi limpezit, adevărata bogăție de sens a acestui rod numit Catedrala Națională sau a Mântuirii Neamului se va arăta în adevărata lumină, urmașilor noștri.
Astăzi, Biserica Ortodoxă Română aniversează 12 de ani de la întronizarea ca Patriarh a Preafericitului Părinte Daniel. Un Patriarh a cărui ”preafericire” nu o poți contabiliza în prea multe zâmbete împărțite celor din jur, dar care o poți lesne intui din perspectiva omului care aflat ”în groapa cu lei” a unui timp istoric total defavorabil și-a deschis calea acelei fericiri de a putea să tacă pentru a lăsa faptele să vorbească. Că ele vor vorbi mai frumos generațiilor următoare decât nouă este o altă poveste, asta pentru că noi, deși suntem generația care plângem dramatic singurătatea morții lui Enescu, dacă l-am aveam acum lângă noi l-am lăsa să moară exact la fel. Așa suntem noi.
Întru mulți, fericiți și rodnici ani, Părinte Patriarh!
