Pe data de 6 octombrie 2003, a murit Elisabeta Rizea, eroină a luptei anticomuniste din România, reamintește Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului.
Elisabeta Rizea a intrat în contact cu grupul de rezistenţă armată „Haiducii Muscelului”, prin soțul său, care a fost puternic afectat de naţionalizările din 1948, aceştia depunând jurământul de credinţă în casa lui Gheorghe Rizea. Ea s-a implicat activ în sprijinirea luptătorilor din munţi, pe care îi ajuta cu alimente, până când a fost arestată la 20 noiembrie 1950 şi condamnată la 6 ani închisoare corecţională, pentru uneltire contra ordinii sociale, fiind eliberată la 6 iunie 1956, iar după eliberare s-a implicat din nou în activitatea luptătorilor, furnizându-le alimente şi informaţii.
La scurt timp după capturarea fraţilor Arnăuţoiu, în 1958, Elisabeta Rizea a fost arestată din nou, judecată şi condamnată la 25 de ani muncă silnică fiind învinuită de favorizare la acte de teroare. A fost eliberată la 29 iulie 1964, conform decretului de graţiere 411/64, iar pe parcursul celor două perioade ale detenţiei a trecut prin penitenciarele Piteşti, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc şi Arad.
”Uite pentru ce am făcut io ce am făcut, doamnă! Că sunt înaintea icoanei şi Dumnezeu aşa să mă ajute dacă mint… Mi-a omorât unchiu ăsta. Uite-l! Mi l-a-mpuşcat când a venit comuniştii. Văr primar cu tata, părinţii, fraţi. Nu puteau face comunismul de el, d-aia l-a împuşcat. Că el era comerciant: a avut moară, maşină de lână, manufactură, prăvălie… Avea unde munci lumea, toţi ţinea la el. N-avea copii, săracu, şi ajuta. Ajuta săracii, văduvele de la 1916, că i-a murit şi lui un frate, Nicu, în război. Doamnă, unu era Gheorghe Şuţa din Domneşti!Domn! Domn! Îi plăcea să înveţe lumea carte şi să fie vrednică, să muncească. Nu pot eu să vă spun ce om bun şi driept iera. Şi comuniştii l-au împuşcat. Uite, de asta am urât io comuniştii…
L-au omorât degeaba, doamnă… Mai de cătă ziuă, l-au ridicat din casă, l-a dus la Siguranţă şi l-a împuşcat. Şi a avut oameni domnu Mihalache, ţărănist era domnu’ Mihalache, învăţător la Domneşti, a avut pe cineva acolo de a putut să-l scoaţă de la morgă şi să-l aducă la cimitir. Da, când a auzit că-l aduce, a ieşit din tot satu şi după alte sate, a dat şoferu jos, că n-a mai vrut să mâie maşina, şi l-a dus oamenii cu maşina mânată cu mâna. Până acasă la el au împins maşina… L-a dus şi l-a ţinut acasă două zile şi două nopţi şi p-ormă l-a dus şi l-a înmormântat. Era armată, da n-a tras. Îl mai arestase de două ori, da n-a avut cu ce-l judeca. I-a dat drumu acasă, că n-a avut ce să judece. Şi l-a-ngropat, a terminat cu el.
Eu am plâns, m-am jelit, cum se spune la noi, m-am bocit dă unchiu, că ce-a făcut comuniştii cu el, căl-a-mpuşcat. Am zis alea rele. Am zis. Nu pot să zic că n-am zis! Şi a şoptit cineva la soţu mieu să mă ia de acolo, că mă omoară. Şi soţu meu ’ce – vino până încoa, că am să-ţi spun ceva. M-a luat în altă parte şi m-a suit încăruţă. A pus pătura peste mine şi m-a scos din comună.
