“Bieţi lampagii, prin veacul greu/Oriunde-am fi luminăm mereu”…..e mesajul trasmis de către Adrian Păunescu într-o poezie de-a lui. Este mesajul fiecărui dascăl, fie el învăţător, educator sau professor. Joi după amiază acest mesaj l-a transmis şi învăţătorul Pavel Filipaş, rămas fără ambele picioare la vârsta de 60 de ani.
Casa Sindicatelor din Arad a fost gazda unui spectacol caritabil, scopul acestuia fiind strângerea de fonduri pentru obţinerea cele două proteze atât de necesare dascălului iubit din Şoimoş. Organizatorul acestui eveniment, Vasile Căldăraş, a adunat o seamă de artişti ai folclorului din zona Săvârşinului , Lipovei şi Aradului, ansambluri de dansatori, solişti vocali şi instrumentali cunoscuţi, care au binevoit să evolueze fără nicio pretenţie materială timp de aproape 4 ore pe scena sălii din Pădurice.
Într-un veac cu noapte mare
Noi aprindem felinare
Ca să nu fiţi trişti
Alţii le sting duşmăneşte
Fiindcă noaptea le prieşte
Vai ce folos, sărmani artişti
Sunt primele versuri ale unui cântec din cele trei intonate în debutul spectacolului de către Pavel Filipaş şi un prieten al acestuia, tot învăţător, Mihai Henţ.
Din scaunul său cu rotile, cu frânele blocate, prietenul meu îşi plimbă degetele pe corzile chitarei, ochii şi vocea lui caldă peste spectatori, alţi ochi din sală lăcrimează, simţind sufletul sincer al învăţătorului. E muzică folk, mai puţin apreciată de cei tineri, dar şi aceştia ascultă tăcuţi.
Noi, dascălii fără vină
Ce purtăm în noi lumină
Să vi-o dăm înapoi
Însă dacă va fi cazul
Şi va dispărea şi gazul
Vom arde noi.
După momentul de deschidere, Pavel Filipaş îşi “ învârte roţile” spre culisele scenei de unde, cu o faţă neclintită , urmăreşte strălucirea dansurilor, acurateţea glasurilor. A zâmbit o singură dată, când o mogâldeaţă de solistă, A. Tămăşan, a fost întrebată de prezentatoare câţi ani are, iar aceasta emoţionată a răspuns: “Şanzeşijumătate”.
Urc să-mi fac o poză cu el , şi-l întreb dacă îl dor picioarele după amputare. Îmi răspunde că nu-l dor doar îl ustură când se schimbă vremea, iar în ultima perioadă s-a cam schimbat deseori. „La Lipova au fost mai mulţi specatori , vorbeşte parcă singur Pavel, dar noa….aici îi oraş, lumea e mai ocupată, iar cei ce cântă şi dansează pentru mine au ocupate sfârşiturile de săptămână, n-au putut să se adune decât astăzi”, continuă învăţătorul.
De pe scenă, organizatorul anunţă cu speranţă în glas: „Vedeţi că trec pe la dumneavoastră nişte îngeraşi cu urne în mâini, dacă doriţi să contribuiţi cu ceva pentru iubitul nostru dascăl ….puneţi în urnă“.
Nu ştim cât s-a adunat, poate vom afla, însă sigur insuficient pentru ambele proteze. Măcar de una..pentru ca Pavel Filipaş să nu mai fie nevoit să blocheze roţile căruciorului când va mai cânta la chitară.
Ioan Hamza
