Serbia este pentru mine a doua casă de aproape 15 ani, de când am descoperit Beogradul și o țară demnă și frumoasă, cu oameni calzi și primitori. Îmi place cam tot de la vecini, de la sport și bineînțeles fotbal și baschet până la pasiunea lor pentru muzică. Mă regăsesc total în rândul unui popor cu sânge fierbinte, dar foarte credincios și curajos, cu un spirit civic deosebit. Sârbii fac practic o religie din sport și în special din baschet, sport care alături de tenisul lui Nole Djokovic este la mare preț oriunde te-ai afla în țara vecină. Am descoperit Serbia prin 2010, într-un weekend la Vrsac, orășel cochet și curat, unde se vorbește mult și românește, după care am conștientizat că Belgradul este la doar două ore și jumătate distanță, practic cea mai apropiată capitală europeană în kilometri față de Arad. Am plecat cu mari emoții înspre orașul alb, bombardat de NATO acum 24 de ani. Fiind un aventurier din fire, abia am așteptat întâlnirea cu neamul atât de adorat de mine, dar până atunci doar de la televizor sau din auzite. Prima întâlnire cu Beogradul a fost de vis, am rămas captivat de echilibrul dintre vechi și nou, de naturalețea locurilor și oamenilor, de bun simț și educație, am rămas sedus de un oraș pe care îl vizitez acum cu mare plăcere și bucurie în suflet de câteva ori pe an. Urmele războiului au fost lăsate în urmă, sârbii au iertat, dar nu au uitat și au construit un Belgrad nou impunător, iar cel vechi, turistic, este seducător în special prin artera comercială principală Knez Mihajlova și viața de noapte cu a sa superbă stradă boemă Skadarlija, dar mai ales datorită cetății Kalemegdan, o adevărată comoară naturală relaxantă, cu Dunărea și Sava la orizont și practic locul unde mă simt cel mai bine.
La a doua venire în Beograd aveam să mă îndrăgostesc iremediabil de Partizan și fanaticii ei suporteri, iar de atunci, de la un derby fotbalistic câștigat cu marea rivală Steaua Roșie, pot spune că sunt Grobar pe viață. Am văzut nenumărate Veciti Derby, cum le spun sârbii, meciuri de cupe europene ale alb-negrilor, dar am fost și la meciuri de baschet, în ABA League, în Aleksandar Nikolic Hall, cunoscută și sub numele de Pionir. Visam însă să îi urmăresc pe crno-beli în Euroligă, marea competiție a baschetului european. Campioană continentală în 1992, când era condusă de pe bancă tot de Zeljko Obradovic, un adevărat colos în lumea antrenorilor europeni (cel mai titrat la ora asta, cu nouă titluri de Euroligă în palmares, cucerite cu cinci cluburi diferite), Partizan a revenit din 2022 acolo unde îi este locul, în Euroligă. Iar cum vechea sală, Pionir Hall, ce poate găzdui nu mai mult de 8.000 de spectatori, s-a dovedit prea mică pentru emulația incredibilă a celor numiți Grobari, suporterii extraordinari ai belgrădenilor, trebuia găsită altă soluție. Stark Arena, cu o capacitate de peste 19.000 de locuri, una din cele mai mari și impunătoare săli multi-sport din Europa, a fost imediat luată în calcul, iar până la recordul de peste 12.000 de abonați, număr care putea fi și mai mare dacă clubul nu oprea vânzările, a fost doar un pas.
Partizan joacă aproape meci de meci cu sala plină, bătaia fiind mare și pe bilete, iar atmosfera este una de vis, probabil cea mai frumoasă din Euroligă, lucru confirmat și de adversarii care vin săptămânal la Belgrad. Cu o medie de peste 16.000 de spectatori, Partizan este lider detașat la audiența de pe teren propriu după 17 etape ale Euroligii de baschet masculin, iar dacă nu ajungi acolo, în templul baschetului european, nu ai cum să înțelegi fenomenul. Este vorba de o religie a sportului sub coș, o obligație familială dusă până la extrem din punct de vedere al atașamentului și iubirii pentru culori și club, o mentalitate sănătoasă de a face și urmări sport. La meciuri vin oameni de toate vârstele, de la adolescenți și tineri până la seniori, toți știu absolut toate cântecele și scandările galeriei, se stă rareori pe scaune, iar jucătorii sunt idolatrizați. La final, în meciurile cu victorii și nu numai, echipa cântă alături de fani, iar când părăsești sala și atmosfera ai impresia că vii dintr-un alt film. Deși am văzut pe viu meciuri de fotbal sau baschet inclusiv de nivel european, nu am trăit nicăieri sentimente atât de intense ca la meciurile lui Partizan, din Euroliga de baschet.
Am contribuit și eu cu două prezențe până acum, la partidele cu Segafredo Bologna și AS Monaco, la media excelentă de spectatori de acasă, ambele încheiate cu victorii clare ale alb-negrilor. În primul, pe 20 octombrie anul trecut, am bifat prima victorie a lui Partizan după opt ani de pauză în Euroligă, 90-62 cu Bologna, iar joi, pe 5 ianuarie 2023, am fost prezent la succesul cu 100-80 în fața lui AS Monaco, echipă aflată în careul de ași până săptămâna trecută! Pot spune că am rămas sedus de Grobarii baschetului, în templul belgrădean al Euroligii, dar la fel de mult m-a impresionat alt aspect. În curțile școlilor, în parcuri, pe zecile de terenuri de tenis, fotbal sau baschet ori în bazinele de polo, copiii practică sporturile organizat, în liniște, foarte pasionați și disciplinați. Poate o mică explicație a succesului sârb. Părerea mea tot mai conturată este că această țară aflată deocamdată în afara spațiului UE, ne surclasează la multe capitole. Fiind un iubitor de sport și Partizan, Belgradul și Serbia, cu ai săi minunați oameni, vor rămâne în sufletul meu pentru totdeauna.
