”Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai…”, la poalele Munților Codru-Moma și aproape de bătaia inimii „Perlei Apusenilor”, avea să fie pusă buna rânduială a zidirii unui Schit care urma să se numere printre puținele locașuri monahale ridicate în Arhiepiscopia Aradului după anul 1989.
Cum fiecare zidire poartă cu sine o poveste, și această binecuvântată lucrare are dincolo de ziduri gândul plinirii dorinței unei mame, care mergând adesea la tratament în această stațiune simțea lipsa unui locaș de cult care să bucure prin apropierea de cei în neputință veniți pentru a-și obloji durerile. Și cui să se adreseze această mamă dacă nu fiului său întruchipat în persoana Înaltpreasfințitului Părinte Timotei, Arhiepiscopul Aradului? Așadar, prin rânduială de sus, ziua de 29 iunie 2009 avea să pună piatra de temelie noului Schit a cărui biserică urma să fie închinată Sfinților Apostoli Petru și Pavel și sfințită în data de 30 iulie 2011.
Deși, la o primă vedere, totul ar putea părea simplu, totuși dincolo de povestea de început și povestea zidurilor, mai este și povestea muncii și cooptării oamenilor potriviți care să pună umărul înălțării unui astfel de locaș de închinare. Pentru o bună oglindire a muncii propriu-zise am îndrăznit a face o călătorie în vremea spinilor ce acopereau încă terenul de unde avea să se ridice Schitul, iar acolo, în fața lor (a spinilor) îl regăsim pe cel care avea să fie în toată această lucrare ca o prelungire a mâinii ierarhului, Monahul Serafim.
Cine este Monahul Serafim? Călugărul acela pe care cei mai mulți dintre noi l-am văzut, pe ploaie, vânt, zăpadă sau ger stând la ocazie și parcurgând astfel zeci și sute de kilometri în încercarea de a găsi acei oameni care să îl ajute în lucrarea lui. Și i-a găsit! I-a găsit prin multă stăruință și determinare în a duce la bun sfârșit ceea ce începuse. Dacă în 2009 aveam să îl găsim în fața spinilor, în 2012 în fața sa și a sătenilor, care l-au primit cu brațele deschise încă de la început, aveau să fie deja ridicate biserica și corpul de chilii la roșu. În simplitatea-i culeasă din sfaturile duhovnicului său, Părintele Serafim Man de la Rohia, unde de fapt a și intrat ca frate de mănăstire de la vârsta de 16 ani, a știut atrage cumva oamenii potriviți, pe care îi place a-i numi ca fiind ”trimiși de Dumnezeu” pentru a face parte din această zidire. Munca multă, stresul, ispitele, dezamăgirile apărute pe acest drum, nu l-au oprit în a-și continua în paralel și studiile, întrerupte din motive independente de el cu ceva timp în urmă. Și totul din dorința de a face tot ce îi stă în putință pentru plinirea a toate în Dumnezeu în fața Căruia depusese voturile monahale la Mănăstirea Bodrog. Sunt mulți cei care aruncă cu pietre și judecă dintr-un prisos al inimii greu de înțeles într-un astfel de context al spațiului vrut duhovnicesc, însă din nou faptele au început a vorbi de sine odată cu numirea acestuia în funcția de Econom al Schitului la final de an 2015. De ce? Pentru că după o stagnare de trei ani a lucrărilor, în care nimeni și nimic nu reușise a trece de stadiul acela de ”la roșu”, iată că doar într-un an tot el avea să reușească, prin mult mers pe jos sau cu ocazia, a schimba total fața Schitului prin terminarea la cheie a două chilii, a sălii de mese, a trapezei complet mobilate și utilate, cărora le-a adăugat o magazie de lemne, cămară și centrală (prin bunăvoința unui preot de la Oradea), propunându-și ca până la următorul hram să termine și celelalte chilii.
Cum spuneam, totul poate părea simplu, însă dacă ne gândim că toate acestea au fost făcute în vremurile lui ”Vrem spitale, nu catedrale!”, poate ar trebui să reconsiderăm orice încercare de minimalizare a muncii unui om care a făcut mult și nu a cerut nimic, dar care va lăsa în urma lui unul dintre puținele locașuri monahale ridicate în Arhiepiscopia noastră după 1989.
