Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci ne arată fiecăruia dintre noi că Iisus Hristos nu este o idee sau o amintire din trecut, ci o Persoană care trăieşte cu noi, prin noi şi în noi prin Sfântul Duh şi împreună cu Hristos putem face toate lucrurile noi (Cf. Apoc. 21, 5). Înălțarea Sfintei Cruci ne amintește tuturor că viața creștină este o „cale” de parcurs, care consistă nu atât într-o lege de respectat, ci în însăși persoana lui Hristos, de întâlnit, de primit, de urmat. De fapt Iisus ne spune: „oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marc. 8, 34 ; cf. Luc. 9,23). Adică ne spune că pentru a ajunge cu El la lumina și la bucuria învierii, la biruința vieții, a iubirii, trebuie și noi să luăm crucea în fiecare zi, așa cum El însuși a făcut-o, purtându-și crucea (Ioan 19,17).
Mărturisirea contemporană este chemată să învie în inima aproapelui speranţa acolo unde este impas, durere sau moarte, pentru că lumea nu este totus in maligno. Mântuitorul omului ne invită să trecem de la „nu”- ul nostru şi să intrăm în „da”- ul Său spus din iubire Tatălui. Omul este iubit de Dumnezeu! Aceasta este cea mai simplă şi uluitoare veste pe care Biserica este datoare faţă de om. Cuvântul şi viaţa fiecărui creştin pot să facă să răsune acest adevăr: Dumnezeu ne iubeşte. Să vorbim lumii despre milostivirea lui Dumnezeu în faţa căruia păcatele noastre sunt „particule de nisip” ce se pierd în imensitatea oceanului iubirii divine. A fi creștin nu înseamnă să ne convertim la o învăţătură, fie ea şi învăţătura despre sfințenie; a fi creștini înseamnă să ne convertim la o persoană! Nu este vorba doar de a cunoaşte ceea ce Iisus a învăţat, ci de a-L cunoaște pe El ca și Cel răstignit și înviat. Înainte de a fi o schimbare de gândire, schimbarea noastră trebuie să fie una a inimii, întâlnirea cu o persoană vie.
Societatea modernă prin progresele științei și tehnicii ne face „liberi”, dar ele sunt benefice numai dacă sunt în relație cu faptele: dacă prin făptuire mâinile noastre devin nevinovate şi inima noastră curată, dacă prin credință suntem în căutarea adevărului, în căutarea lui Hristos însuşi, şi ne lăsăm atinşi şi interpelaţi de iubirea Lui cea răstignită. Crucea Sa ne implică pe fiecare dintre noi. Hristos continuă să fie în agonie (după expresia lui Pascal), trădat, vândut, condamnat, abandonat de prieteni, luat în râs, lovit, aruncat afară din cetate. Hristos continuă să apară strivit sub greutatea crucii, şi trece de-a lungul străzilor noastre, stropeşte cu sânge trotuarele noastre. Drumul Crucii interminabil are popasuri în spitale şi într-o infinitate de locuri ale durerii în lume. Strigătul Său continuă să sfâşie aerul, amplificându-se într-o litanie îngheţată de strigăte după speranță. Cuvântul Său izbăvitor răsună zi de zi şi ceas de ceas, în toate timpurile şi în toate locurile. El caută să zgâlţâie toate epocile de nedreptate şi „îndrăzneala” aceasta îi aduce moartea, dar nu fără a fi semănat grăuntele învierii. Învierea aduce cu ea răsturnarea istoriei şi face să răsune deja clopotul pascal al speranţei noastre. Hristos ne îndrumă spre ceea ce este nobil, ne conduce spre aerul sfințit al înălţimilor spirituale: spre viaţa conformă adevărului; spre demnitatea care nu se lasă intimidată de gâlceava opiniilor dominante sau la modă, spre răbdarea sfântă care-l suportă şi-l afirmă pe celălalt. Hristos povățuiește spre disponibilitatea faţă de cei îndurerați, suferinzi, faţă de cei părăsiți, abandonaţi sau uitați. Hristos călăuzește spre bunăvoința de a sprijini, ajuta sau întări; spre bunătatea care nu se lasă dezarmată nici măcar de nerecunoştinţă.
Crucea se întinde de la un capăt la altul al lumii, dintr-o țară la alta, de la un ocean la altul. Iar noi, creștinii, o purtăm. Înaintăm cu ea pe drumul ei şi astfel descoperim calea noastră. Atunci când atingem Crucea, dar mai mult, atunci când o purtăm, atingem taina iubirii răstignite a lui Dumnezeu. Dar atingem şi axioma fundamentală, criteriul constitutiv al vieţii noastre, adică faptul că fără „da”-ul spus Crucii lui Iisus Hristos în viața noastră, fără a fi în comuniune cu Hristos clipă de clipă, viaţa nu poate să reuşească. Mântuitorul ne-a dat învățătura Sa, pe care a întărit-o cu exemplul Său: dacă nu stă în puterea noastră să înlăturăm suferința și moartea din lume, ne putem servi de ele ca de un instrument de curățire și înălțare spirituală pe scara cea mai nobilă a iubirii. În felul acesta ele apar ca o pregătire spirituală pentru a intra în slava învierii și a vieți veșnice. Taina vieții veșnice este cuprinsă în „da”-ul spus Crucii, în ceea ce pătimim pentrul adevărul ei aici pe pământ și trebuie să fim fericiți pentru acest lucru. Cu cât din iubire faţă de unicul adevăr şi faţă de unica iubire – din iubire faţă de adevărul şi iubirea lui Hristos – putem face şi vreo renunţare, cu atât mai profundă şi mai bogată devine viaţa. Persoana care vrea să-şi rezerve viaţa pentru sine însuşi, o pierde. Iar cine dăruieşte sau oferă viaţa sa – zilnic în faptele mici, care fac parte din marea hotărâre pentru Iisus – acesta zilnic o găseşte. Acesta este adevărul exigent, dar şi adânc de frumos şi eliberator, în care vrem pas cu pas să intrăm în timpul asumării Crucii în viața noastră.
Sărbătoarea de astăzi ne interpelează pe fiecare dintre noi: Sunt un creștin ocazional „cu întreruperi” sau sunt un creștin consecvent ? Cultura superficialului, a provizoriului, a relativului intră și în trăirea credinței. Dumnezeu ne cere să-i fim fideli, în fiecare zi, în fapte zilnice și că, deși uneori nu-i suntem fideli, El este mereu fidel și cu milostivirea Sa nu încetează să ne întindă mâna pentru a ne ridica, să ne încurajeze ca să reluăm drumul, să ne întoarcem la El și să-i spunem slăbiciunea noastră pentru ca să ne dăruiască tăria Sa. Și acesta este drumul definitiv: mereu cu Domnul Iisus Hristos, chiar și în slăbiciunile noastre, chiar și în păcatele noastre. Să nu mergem niciodată pe drumul ocazionalului, aleatorului sau provizoriului. Acest lucru ne va îndepărta de izvorul vieții, iar „cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri” (Marc. 8, 38 ).
Domnul îmi spune mie, îți spune ție: urmează-Mă! Și trebuie să avem curajul și smerenia de a-L urma pe Iisus, pentru că El este Calea, Adevărul și Viața. Să mergem împreună pe drumul Crucii, să mergem purtând în inimă acest Cuvânt de iubire și de iertare. Să mergem așteptând Învierea lui Iisus care ne iubește așa de mult. Este în întregime iubire!
Dăruiește-ne Doamne să purtăm cu iubire crucea noastră, crucile noastre cotidiene, cu certitudinea că ele sunt luminate de strălucirea Crucii Tale!
Arhimandrit Teofan Mada
