(FOTO) Se poate! Mormântul arhitectului Ludovic Szántay, îngrijit de o mână de arădeni cu suflet bun

Cu aproape două luni în urmă, pe 8 martie, s-au împlinit 58 de ani de la moartea arhitectului Ludovic Szántay. Ne întrebam atunci ”cui îi pasă că se împlinesc 58 de ani de când arhitectul care și-a dedicat întreaga viață Aradului a încetat din viață sau că nu mai departe de 20 februarie s-au împlinit 147 de ani de la nașterea sa?”. Căutându-i mormântul, o căutare deloc ușoară, am aflat lesne răspunsul. Nimănui. Nu o floare, nu o lumânare, iar de curățenie nu putea fi vorba... Atât de nedreaptă și rușinoasă imagine descoperită atunci: foto din 7 martie 2019 Nedreaptă pentru el, rușinoasă pentru noi. Da, nedreaptă pentru cel căruia îi datorăm unele dintre cele mai impunătoare edificii ale Aradului: Palatul Cultural, Biserica Evanghelică Luterană (Biserica Roşie), Gara CFR, Palatul Szántay, Palatul Bohus, Palatul Kohn, sediul Băncii Arad Cenad (Palatul Băncii Naţionale), Palatul Lloyd, Biserica Reformată, Cvartalul de locuinţe Neuman, Antrepozitele Andreny (Calea 6 Vânători). Da, rușinoasă imaginea ”recunoștinței” ce o știm arăta chiar și la 30 de ani de la ieșirea din comunism. Comunism care l-a împins pe arhitectul Ludovic Szántay și familia acestuia în brațele celei mai crunte sărăcii și însigurări. Sărac și însingurat avea să și moară în urmă cu 58 de ani. ”Fiica cea mică, Terezia, o coroană, un prieten, Iosif Sârbuţ, și un final pecetluit în Cimitirul Eternitatea din Arad, unde stă scris neclar pe o piatră funerară numele unuia dintre cei mai importanți arhitecți ai Aradului. Și nu, nu în propriul mormânt ci în locul de veci al milostivei familii Nicolae...”, aveam să scriem în urmă cu două luni când atrăgeam atenția asupra situației în care se află mormântul familiei Nicolae care îi adăpostește veșnicia arhitectului Ludovic Szántay.

O rază de lumină, într-un ocean de nepăsare

”Ați putea să ajungeți astăzi până la cimitirul Eternitatea? Are legătură cu mormântul lui Ludovic Szántay despre care ați scris. Ne întâlnim ”La Vioară”!”. Și ne-am întâlnit. De acolo și până la mormântul arhitectului am mai făcut câțiva pași. Pași pe care, de acum, i-am fi putut face și cu ochii închiși având în vedere căutările din urmă cu două luni. Deși intuiam despre ce ar putea fi vorba, recunoaștem, bucuria regăsirii în fața unui mormânt proaspăt curățat și îngrijit nu ne-a fost absolut deloc știrbită. Se poate! Atunci când cei în măsură a face ceva eșuează lamentabil (de prin 2017 tot suntem ”amenințați” cu tot felul de studii de fezabilitate și termene care mai de care, pentru ridicarea unei statui în fața Palatului Cultural), o mână de arădeni se hotărăsc și fac unul dintre cele mai frumoase gesturi de recunoștință pentru cel căruia toți îi datorăm atât de mult frumos în Arad: i-au curățat mormântul. O mână de arădeni care, exact în firescul demersului lor, au ales să rămână anonimi, dar care ne-au arătat că se poate ca un gest aparent mărunt să facă diferența într-o lume care cu greu își mai găsește reperele și care, și mai greu, mai știe să își arate recunoștința. O rază de lumină, într-un ocean de nepăsare, care astăzi arată așa: foto din 4 mai 2019 Departe de a se fi făcut ”reparația morală” normală la 30 de ani de la ieșirea de sub comunism, gestul celor cinci arădeni vine să ne arate că acolo unde autoritățile dorm în nepăsare o mână de oameni pot face ca lucrurile să se miște în direcția bună, normală, firească, fără costisitoare studii de fezabilitate...