O întâlnire cât un dar cu poetul-țăran Ion Vornic-Râcu, în tinda celor 85 de ani de viață. Nimic programat. Totul, o întâmplare. Sau nu.
5 septembrie 2018. O simplă plimbare de câteva ore avea să mă îmbogățească sufletește mai mult decât aș fi putut spera de la o simplă ieșire în orașul vecin. Cum la fiecare drum în Timișoara, primul popas este cel făcut la Catedrala pe ale cărei trepte nu poți urca decât cu grijă și emoția de a fi în ”acel loc” unde istoria avea să fie scrisă cu sânge într-un decembrie de an 1989, acolo am avut parte de o lecție de viață pe care v-am împărtășit-o la vremea respectivă pe pagina de socializare, cu titlul ȘI SUNT MOMENTE
Când credeam că nimic n-ar putea depăși în măsura emoției acea întâlnire din Catedrală, cumva, aveam să mai primesc un dar total neașteptat. Și tocmai pentru a sublinia ceea ce mă încăpățânez a crede ca fiind definitoriu în propria-mi viață, că nimic nu este întâmplător, musai a recrea conjunctura primirii acestui ”dar”.
După o plimbare de câteva ore, ne-am așezat la o terasă pentru a ne potoli foamea. Nici nu au sosit comenzile bine, că o ploaie neașteptată ne-a determinat pe toți să ne luăm toate cele și să ne mutăm înăuntru. Cum toată operațiunea ne-a provocat o stare generală de râs și voie bună, preț de vreo cinci minute n-ai mai fi știut cine cu cine votează sau la ce masă trebuie să ajungă. Însă, după ce lucrurile s-au așezat cât de cât, în liniștea așezată în restaurant a început a se auzi un bocănit ușor, dar constant, semn că se apropia cineva care pășea greu și clar se ajuta de un cadru metalic.
A apărut. Era un bătrânel cu chip senin, ușor adus de spate și care, da, își sprijinea neputința de un astfel de cadru. S-a așezat la o masă și s-a uitat, ca într-o binecuvântare, spre noi, câteva clipe. Binele s-a activat instant și a fost bine, iar povestea creată, legată strict de acest moment al normalității binelui, încă îmi stă ca dovadă a unei zile mai mult decât surprinzătoare. După ce înghețata a câștigat detașat bătălia cu feliile de pizza, curiozitatea legată de poza lui Vlahuță pusă pe cadrul metalic m-a făcut să mă reapropii de el.
Eu curioasă, el dornic de-o poveste. Și-am povestit. Îl aveam în fața mea pe poetul țăran Ion Vornic-Râcu, ajuns la vârsta de 85 de ani. 85 de ani purtați cu o demnitate și cumințenie atât de frumoasă încât gândul mi-a zburat fără să vreau la Cel mai demn dintre români… al nostru blând Rege Mihai. Era, cumva, un chip plăsmuit din demnitatea și cumințenia Majestății Sale și a smereniei și dragostei Patriarhului Pavle. O plăsmuire în fața căreia nu poți decât să te pleci din toți rărunchii. Ce întâlnire! Și, da, mi-a vorbit de Vlahuță, mi-a vorbit de Eminescu cu atâta însuflețire și emoție, încât pentru câteva momente am avut impresia că făcusem schimb de vârste… Brusc, poticneala celor 85 de ani dispăruse, iar sclipirea și bucuria din ochi scoteau la suprafață un suflet ca o poezie. Un suflet care purta o mare grijă: ca noi, cei tineri, să nu ne uităm înaintașii, să nu uităm a ne pomeni eroii care ne-au scris istoria cu propriul sânge, să nu uităm și să ne apărăm istoria. Și, da, aveam în fața mea țăranul care, indiferent de vreme sau vremuri, zeci de ani la rând a simțit și a făcut orice sacrificiu pentru a-și sărbători țara, de ziua ei, chiar la ea acasă… la Alba Iulia.
Fără să știe ce dar neprețuit mi-a făcut, mi-a mulțumit că l-am ascultat, mi-a sărutat mâinile și mi-a făcut un dar… acel dar pe care îl face tuturor celor care îl ascultă: câteva dintre poeziile sale: ”Unire-n cuget și-n simțiri, Români!”, ”Aniversare!, ”Sânziană Ană” și ”Revoluția din 1989”…, iar în timp ce mi le înmâna avea să-mi spună, poate, cel mai frumoase și triste deopotrivă cuvinte: Să mă purtați în amintire!
De ce îi port amintirea doar la câteva luni după acea providențială întâlnire?
Pentru a nu rămâne datoare lui 2018 cu aceste rânduri și mai ales pentru a contura un mesaj, acum, în prag de An Nou. Timpul trece cu fiecare An Nou, însă doar de noi depinde dacă îl pierdem cu fiecare grabă sau îl câștigăm cu fiecare răgaz pe care ni-l oferim făcându-ne părtași unor astfel de povești și ”purtări în amintire” a celor care ne înseninează zilele, chiar și numai printr-o ”întâmplare”…
Nu știu unde este acum domnul Ion Vornic-Râcu, nu știu dacă a reușit să meargă de Centenar la Alba, dar mare mi-ar fi bucuria de ar afla cumva că ”i-am purtat amintirea” și de a-și fi văzut pozele pentru care cu atâta bucurie și-a îndreptat spatele și mi-a zis zâmbind că-i musai, dar musai, a se vedea și poza de pe cadrul-partener și ajutor de drum…
Mi-a sărutat mâinile și a plecat. A plecat în Calea sa…
La mulți ani! Timp cu bucurie tuturor!
