Prima Duminică după Rusalii, Biserica Ortodoxă o consacră Tuturor sfinților. De fapt, Biserica respiră întru Duhul Sfânt și prin invocarea, rugăciunea sau mijlocirea sfinților. Încă de la Botezul nostru, realizat în numele Preasfintei Treimi, ne este dăruită această companie-însoțire sfântă de creștini, frați și surori „mai mari” – sfinții – care au străbătut același drum ca al nostru, cei care au cunoscut aceleași trude ale vieții ca ale noastre și cei care trăiesc pentru totdeauna în îmbrățișarea paternă a lui Dumnezeu. Ei sunt cei care au mărturisit pentru Hristos înaintea oamenilor, ca apoi Hristos să mărturisească pentru ei înaintea lui Dumnezeu Tatăl, Care este în Ceruri (cf. Mat. 10, 32). Scrisoarea către Evrei definește această însoțire care ne înconjoară cu expresia „nor de mărturii” (Evr. 12, 1). Așa sunt sfinții: o mulțime de mărturisitori.
Creștinii, în lupta împotriva răului, nu disperă, nu sunt singuri. Creștinismul de-a lungul vremii cultivă o încredere sfântă: nu crede că forțele negative și dezagregatoare pot să prevaleze în lume și în istorie. Ultimul cuvânt cu privire la istoria omului nu este ura, nu este invidia, nu este pizma, nu este calomnia, nu este facerea de rău, nu este moartea, nu este vărsarea de sânge. În orice moment al vieții ne asistă mâna proniatoare a Preasfintei Treimi, precum și prezența mijlocitoare, tainică a tuturor credincioșilor care au mers înaintea noastră cu semnul credinței în Crucea lui Iisus, ca unii care au purtat Crucea şi i-au urmat Lui, vrednici fiind de Hristos Mântuitorul. Existența lor ne spune înainte de toate că viața creștină nu este ceva abstract sau un ideal care nu se poate obține. În același timp, viața sfinților ne întărește nouă că nu suntem singuri, Biserica este formată din nenumărați sfinți, adesea anonimi, care au mers înaintea noastră lăsând totul pentru Hristos (cf. Mat. 10, 33) și care prin lucrarea Duhului Sfânt sunt implicați în evenimentele celui care încă trăiește aici pe pământ, pentru ca viaţă veşnică să moştenească (cf. Mat. 19, 29-30).
Viața este o prezență a lui Dumnezeu, Care nu ne abandonează niciodată: de fiecare dată când vom avea nevoie va veni un înger al Său să ne ridice și să reverse întru noi mângâiere. „Îngeri”, uneori cu o față și o inimă umană, pentru că sfinții lui Dumnezeu sunt mereu aici, sunt prezenți tainici în mijlocul nostru. Acest lucru este greu de înțeles precum și de imaginat, însă sfinții sunt prezenți în viața noastră. Și când cineva invocă un sfânt sau o sfântă, invocarea se face tocmai pentru că sfântul/sfânta este aproape de noi. Mijlocirea sfinților se revarsă peste întrega Biserică, iar ajutorul lor este aproape de orice preot și creștin. Un om ar rămâne strivit sub greutatea misiunii preoțești care-i este încredințată, dar simțind că tot raiul sfinților este în spatele său, că harul lui Dumnezeu nu va lipsi pentru că Domnul Iisus rămâne mereu aproape și fidel, atunci se poate porni cu seninătate în slujire. Nu suntem singuri în această lume.
Și ce suntem noi? Suntem praf sau țărână care aspiră la cer. Slabe sunt forțele noastre, dar puternic este tăria harului dumnezeiesc, necreat și ființial, care este prezent în viața creștinilor. Suntem atașați față de acest pământ, pe care Domnul Iisus l-a iubit în fiecare clipă a vieții Sale, dar știm și sperăm în transfigurarea lumii, în împlinirea sa definitivă unde finalmente nu vor mai fi lacrimi, durere, răutate și suferință, unde mulţi din cei „dintâi vor fi pe urmă şi cei de pe urmă vor fi întâi” (Mat. 19, 30).
Fie ca Domnul Iisus Hristos să ne dea nădejdea de a fi sfinți. Să nu credem că este un lucru atât de dificil, opinând că sfințenia ar fi destinată doar unora! Nu. Putem fi sfinți pentru că ne ajută Mântuitorul, El este cel care ne ajută. Sfințenia este marele dar pe care fiecare dintre noi îl poate da lumii. Istoria sau contemporaneitatea noastră are nevoie de sfinți: de persoane care refuză orice dominare și manipulare, care aspiră la dragoste, comuniune și la fraternitate. Sfinții sunt persoane care trăiesc acceptând și o anumită suferință, pentru că iau asupra lor truda celorlalți. Dar fără aceste persoane ale lui Dumnezeu lumea n-ar avea nădejde. Pentru aceasta vă urez vouă tuturor – și îmi urez și mie – ca Domnul Iisus Hristos să ne dăruiască nădejdea de a ne sfinții.
Arhim. Teofan Mada
