Cu și despre domnul Artur Chomiuc, în toamna Amicilor Regelui Mihai

by Dana B.

Cu și despre domnul Artur Chomiuc vorbim astăzi, iar dacă spui Artur Chomiuc gândul își poartă în mod firesc pașii pe urmele Regelui Mihai și mai ales a ”Amicilor Regelui Mihai”, Asociație despre care cu aproape trei luni în urmă anunțam că își încheie activitatea .

Se întâmplă câteodată ca pe cât de mult îți dorești a scrie un articol pe atât de greu să fie începutul și asta pentru că vrei cumva a contura nu doar un șir de evenimente cunoscute sau mai puțin cunoscute ci mai ales emoția, gândurile și frământările celor care au stat în spatele lor. Iar dacă povestim cu și despre domnul Chomiuc, atunci, categoric, textul nu poate decât abunda în astfel de trăiri. La prima vedere, un om simplu, cu multe și nespuse doruri ascunse în privire, bonom, care poartă demn pe chip câte ceva din toate cele de mai sus. Bucuria acestei întâlniri este cu atât mai mare cu cât ne aflăm încă în sediul Asociației, încă înconjurați de comorile ”acelea” cărora doar un Amic cu sufletul al Regelui Mihai le poate percepe valoarea…

Un amestec tainic de bucurie și tristețe care face ca toaca să bată-n cele mai frumoase amintiri ale Omului din fața mea.

„Sunt prea puține și sărace cuvintele pentru a exprima dăruirea Domnului Artur Chomiuc pentru Regele Mihai și Monarhia Română. Acest OM nu va putea fi răsplătit niciodată pentru sacrificiile făcute pentru susținerea și propagarea ideii de Monarhie constituțională, înfruntând atât piedicile puse cât și, nu o dată, momentele precare de sănătate. Respectul nostru, al membrilor dar și al simpatizanților Societății „Amicii Regelui Mihai” este pe deplin justificat”, a mărturisit domnul Mircea Dan Irimescu, unul dintre Amici care, de altfel, ne-a însoțit în această ultimă întâlnire la sediul Asociației.

Cine este Artur Chomiuc?

Întrebat fiind despre origini, tăcut, mi-a dăruit o copie a certificatului de naștere. Un gest care și-a găsit justificarea în secunda imediat următoare: Domnul Chomiuc avea să vadă lumina zilei la data de 25 august 1945 pe strada ”Regele Mihai” a orașului Siret din județul Rădăuți. Da, ați citit bine… strada ”Regele Mihai” care nu după multă vreme, din motive evidente, avea să fie ”rebotezată”. Ce șanse erau ca sufletul unei Asociații care a avut menirea de a strânge la un loc Amicii Regelui Mihai să se fi născut pe o stradă care vremelnic i-a purtat numele? Știu, puține spre deloc… ceea ce mă duce cu gândul la oamenii providențiali pe care Dumnezeu anume i-a rânduit Unsului Său, Regele Mihai. Iar domnul Chomiuc, categoric, este unul dintre ei.

”Părinții mei au plecat în bejanie mânați de vitregiile vremii, luând ”holda într-o pâine și țara într-o doină” și sădind în mine dorința de a face cunoscută lumii Drama Bucovinei, despărțită și stropită cu sânge și lacrimi. Fântâna Albă, vale a plângerii a legiferat un drept nescris în anale: Dreptul la Neuitare, iar acest drept ne amintește de toate fărădelegile și locurile de tortură prin care au trecut părinții noștri, rudele noastre, mulți dintre ei rămânând pentru vecie aruncați în gropile comune de la Cazane…” (tăcere și emoție, multă emoție).

Cum nici la doi ani după Revoluția care ne scotea sub regimul comunist Regele Mihai încă nu era parte a poveștii de viață a românilor, în casa ”Iuliu Maniu” din Arad a avut loc, în deloc întâmplătoarea dată de 28 decembrie 1991, adunarea pentru constituirea filialei Asociației ”Amicii Regelui Mihai” al cărei președinte avea să fie domnul Artur Chomiuc. Astfel, într-o sală plină până la refuz, la Arad, se făcea auzit Imnul Regal sub ale cărui auspicii aveau să iasă la lumină principiile după care asociația urma să se ghideze vreme de aproape trei decenii: Propagarea credinței în Dumnezeu; Iubirea de țară și neam; Readucerea Monarhului ca singura soluție viabilă pentru țară; Colaborarea cu Diaspora; Strângerea colaborării cu toate etniile pe baza respectului reciproc și Propagarea principiilor în cele mai largi pături și grupuri sociale.

Coroana de Oțel – ”Români, recunoașteți-vă Regele!”

La aproape trei luni de la înființarea Asociației ”Amicii Regelui Mihai”, în martie 1992, ieșea de sub tipar, într-un tiraj de 2000 de exemplare și sub atenta supraveghere a domnului Chomiuc, publicația ”Coroana de Oțel” care,  chiar de pe prima pagină, îi îndemna pe români să își recunoască Regele.

Captură foto a primului număr al ”Coroanei de Oțel”

Că drumul de la sediul Asociației până la tipografia Gutenberg avea să fie o binecuvântată constantă a vieții domnului Chomiuc o confirmă cele 150 de numere ieșite de sub tipar indiferent de vreme, vremuri, piedici financiare sau de altă natură și sănătatea pusă la grea încercare în nenumărate rânduri. Un drum cât o viață. Iar dacă amintim faptul că prima grijă a omului care atinsese ușor pragul de dincolo în urma unui accident vascular cerebral, a fost ca, imediat după ce și-a revenit, să meargă de la spital direct la tipografie pentru a se griji de un nou număr ce urma a ieși la lumină cred că prea mult nu mai este a spune despre implicarea și purtarea de grijă puse pe altarul Crezului său.  Bucuria implicării necondiționate avea să fie cu atât mai mare cu cât în 6 august 1997, în jurul amiezei, Regele Mihai împreună cu Regina Ana aveau să poposească mai bine de o oră și jumătate în locul de unde ”Coroana de Oțel” trimitea spre lume cele mai frumoase mărturii pro-monarhie.

De ce era nevoie de o astfel de publicație?

Pentru ca acel con de umbră existent în istoria predată în școli până în anul 1989 și încă mult după această perioadă să fie înlăturat ”această lucrare oferind posibilitatea prezentării trecutului istoric, tradiția poporului român, cu accente speciale pe adevăr și dreptate, ea adresându-se în mod special generației tinere pentru a afla adevăruri necunoscute lor, dar și celor care susțin varianta de istorie Roller”, după cum mărturiseau, cu mulți ani în urmă, chiar autorii ”Culegerii de texte, note și comentarii” care au adunat la un loc mare parte dintre articolele apărute în ”Corona de Oțel”, Alexandru Tiberiu Dekany și Artur Chomiuc.

Vorbind despre rolul Asociației, putem spune, dincolo de rolul evident de a aduna la un loc prietenii Regelui pentru a deschide drumul regăsirii monarhiei ca soluție viabilă pentru România, putem spune, pe drept cuvânt că a avut și datoria nescrisă de a fi cu un pas înainte. Un pas înaintea oricărei încercări a Regelui a veni în țară, luării ferme de poziție atunci când Suveranului îi era refuzat acest drept, un pas înaintea oricărei vizite a Reginei Ana înainte de 1997 și, normal, un pas înaintea oricărei vizite a Regelui și Reginei în și după 1997 când, din data de 6 august, au vizitat pentru trei zile județul Arad. Vinga, Șag, Arad, Mănăstirea Hodoș-Bodrog, Sâmbăteni, Monumentul de la Păuliș, Lipova, Sânleani, Chișineu-Criș, locuri unde mii de oameni au ieșit în întâmpinarea Regelui, forțând adesea opriri în afara programului. Totul cu multă implicare, emoție și dăruire.  Fie că vorbim de vizite, de simpozioane, de aniversări regale, de momentul din 20 decembrie 2001 când Majestatea Sa Regele Mihai a acceptat titlul de cetățean de Onoare al Aradului, de evenimente filantropice, de emisiuni, de materiale promoționale… ei au fost acolo, cu un pas înainte pentru a se asigura de buna rânduială a tuturor și a toate.

Și nu ușor ci cu sacrificii, poate, greu de înțeles și crezut de cei neimplicați în organizarea directă a celor mai sus enumerate și, poate, unele chiar uitate.

Asociația și publicația – catalizatori ai celor aflați ”în duhul Regelui”

Înființarea Asociației și apariția ”Coroanei de Oțel” au fost cu atât mai importante cu cât în, cu și prin ele s-au scos la lumină mărturii ale românilor din toată țara legate fie de abdicarea forțată a Regelui, plecarea cu trenul, supraviețuirea duhului Majestății Sale în sufletele chinuite de comunism cât și așteptările de după Revoluția din 1989. Multe mărturii, multe trăiri, multe așteptări care au făcut obiectul miilor de articole apărute în ”Coroana de Oțel” așezată în slujba crezului monarhist.

Cum altfel am fi aflat, spre exemplu,  mărturia domnului Dolghiu, ajutor-șef de gară în stația CFR Predeal, care a făcut parte din comisia de inspectare a trenului care avea să îl ducă în pribegie pe Regele Mihai împreună cu mama sa Elena, în primele zile ale lui 1948?

Îmi amintesc perfect, că în primul vagon se afla Majestatea Sa Regele Mihai și Majestatea sa Regina Mamă. Regele era descoperit și față-n față cu Regina Mamă. Erau tăcuți. Niciunul n-a vorbit nimic pentru că nu aveau voie. Ceea ce mi-a atras atenția în mod deosebit, e faptul că nu aveau decât trei geamantane, îmbrăcăminte care era agățată în cuiere și, desigur, lucruri mici care nu se puteau vedea la prima vedere. Este exclusă luarea vreunor tablouri care prin ambalare ar fi format un pachet ce s-ar fi văzut la o primă vedere…”

Sau, cum am fi știut despre Neculai Oană, țăran din Munții Rarăului, arestat pentru credința sa în Regele alungat de bolșevici și căruia i s-a oferit o alternativă a eliberării renegarea acestuia? ”Niciodată! Regele Mihai e ca și copilul meu. Cum pot să mă lepăd de copilul meu?”, răspuns care i-au adus nu mai puțin de 25 de ani de muncă silnică, dar care odată aflat de Regina Ana, aflată în vizită în România în 26 iunie 1995, avea să se transforme în pansament peste rana Regelui încă ținut la acea dată departe poprul Său.

Și cum altfel am fi aflat mărturii dintre cele mai emoționante ale nepoților despre bunicii lor care în șoapte rostite cu grijă în casă pentru că rostite dincolo de ziduri i-ar fi dus la pușcărie, printre scrâșneli neputincioase de dinți le spuneau că de fapt zugrăvirea drept tiran a tânărului Rege Mihai la școală este departe tare de realitate pentru că acesta era ”pe cât de tânăr, pe atât de drept, serios și bun ca pâinea caldă”, iar cu fiecare rugăciune interzisă erau bătrâni care le încheiau cu ”Și, Doamne, ai grijă de regele nostru, acolo, departe, printre străini…”

Zeci, sute de mărturii așezate în veșnicie prin intermediul publicației ”Coroana de Oțel”.

Și bate toaca-n amintiri, în toamna Amicilor unui Rege

REP: -Domnule Chomiuc, vorbiți-mi despre câteva momente de suflet, ceva de acolo din cele mai ascunse unghere de suflet…

A.Chomiuc: -Câte zile aveți la dispoziție? (râdem)

Dacă ar fi să vorbesc despre momentele de suflet legate strict de întâlnirile cu Majestățile lor ar trebui să depănăm ore și ore de amintiri, dintre care o bună parte le știți deja. Însă, vorbind în general de oameni, situații, întâmplări puse în contextul Asociației și publicației ar fi câteva momente demne de dat mai departe.

Fiecare întâlnire, fiecare eveniment, întâmplare sau mărturie m-au îmbogățit sufletește mai mult decât aș putea povesti vreodată, însă nici lecțiile de viață n-au întârziat în a-și face apariția. Ei bine, un moment care a lăsat o amprentă imposibil de șters de pe sufletul meu nici chiar de trecerea timpului este ziua de 30 mai 1999, când Majestatea Sa a răspuns părintește chemării comunității din Bahrinești (azi în Ucraina) de a participa la a doua sfințire a Bisericii ”Sfânta Treime”. După 57 de ani, Majestatea Sa Regele Mihai, împreună cu Regina Ana, era din nou în atât de draga mea Bucovină de Nord. Doamne, ce moment, câtă bucurie! Amănuntele, încercările nereușite de a infirma ceea ce ziarul ”Concordia” din Cernăuți anunțase cu câteva zile înainte despre vizita Majestăților Lor, tensiunea punerii cap la cap a tuturor detaliilor sunt mai puțin importante acum, în fața unei amintiri imense despre felul în care miile de români adunați din localitățile vecine Bahrineștiului au simțit a-și primi Regele după aproape șase decenii, chiar în ziua de Rusalii. Ei, acolo, chiar în mijlocul unei emoții uriașe am primit o lecție de viață. Măcinat cum eram ca toate să se desfășoare cu bună rânduială, văd la un moment dat că desemnați pentru întâmpinarea Majestăților lor cu pâine și sare fuseseră doi bătrâni. Și așa de tare le tremurau mâinile încât gândul că vor scăpa tava mi-a alimentat imediat o nemulțumire… Cum dintre atâția tineri frumoși, veseli, îmbrăcați în costume populare îi aleseseră tocmai pe ei? Răspunsul și lecția aveau să îmi vină imediat cum cei doi i-au mărturisit Regelui Mihai că sunt aceiași care îl întâmpinaseră și în urmă cu 57 de ani și că acum, că l-au mai văzut încă o dată, pot muri liniștiți…

Normal același gând care îmi alimentase ”nemulțumirea” m-a și mustrat, învățându-mă că niciodată nu e bine te pripești în a judeca o situație până nu cunoști toate datele. Au trecut 19 ani și n-am uitat…

REP.: Musai să îmi povestiți de Coroana. Localitatea Coroana din județul Constanța.

A.Chomiuc: Da, legătura cu locuitorii din Coroana, pot spune fără a exagera că a fost și rămâne proiectul de suflet al Asociației Amicilor. Totul a pornit de la o scrisoare primită la sediu, undeva prin anul 2000. O doamnă învățătoare plină de inimă, Maria Constandache, ne-a scris întrebându-ne dacă știm că undeva în Constanța există un sat care a supraviețuit cu numele care face trimitere la monarhia de altă dată: Coroana. În aceeași scrisoare, doamna învățătoare ne aducea la cunoștință situația grea a elevilor dumneaei și, bineînțeles, a locuitorilor. Cum a reușit să ne capteze imediat atenția, la prima întâlnire avută la Săvârșin cu Majestatea Sa Regele Mihai i-am povestit despre scrisoare. De aici și până la prima vizită pe care am făcut-o la Coroana a mai fost doar un pas. Și n-a fost o vizită de curtoazie ci una menită de a creea legături dintre cele mai trainice cu niște oameni parcă uitați de lume. Când am ajuns prima dată acolo am plâns. Era imposibil și să-ți imaginezi că niște oameni, niște copii mai pot trăi așa în anul 2000. Ce a urmat? Drumuri plănuite, drumuri total neașteptate în funcție de nevoi, ani de zile spre Coroana din Constanța. Și nici că îți trebuie răsplată mai mare pe lumea asta decât zâmbetul, bucuria aia sinceră din ochii unui copil care primește primele încălțări, prima bicicletă, primele dulciuri, primele ieșiri în afara unui sat în care liniștea era spartă doar de cotcodăcitul vreunei găini răzlețe. Ani de zile, ani plini de amintiri.

Dar, de departe o să-mi rămână viu în inimă momentul acela când, după o noapte întreagă de mers cu trenul, am putut vedea bucuria unei fete care, odată așezată în scaunul cu rotile pe care i-l dusesem, ieșea pentru prima dată după ani de zile… la lumina zilei…

REP.: Cum sunteți astăzi?

A.Chomiuc: La peste șapte decenii de viață și aproape trei puse efectiv în slujba Majestății Sale, sunt împăcat. Împăcat că ce mi-a stat mie în putință am făcut.

foto: Domnii Artur Chomiuc (stânga) și Mircea Dan Irimescu (dreapta), în ultima poză la sediul Asociației ”Amicii Regelui Mihai”

Cel mai probabil, undeva pe o felicitare stau scrise ca semn de apreciere din partea Amicilor și nu numai,  următoarele rânduri:

”Să spunem că ați fost și sunteți ”omul potrivit, la locul potrivit” ne-am putea trezi, oarecum, prinși în mrejele unui clișeu…

Să afirmăm că ați fost și sunteți Lumina din oceanul unei neguri impuse de vremuri total potrivnice crezului nostru ați putea crede că exagerăm…

Tocmai de aceea credem cu tărie că purtarea în cele mai tainice unghere de suflete drept Omul Providențial menit a face parte din destinul Blândului nostru Rege este atât de firesc precum v-au fost dăruirea, sacrificiile, bucuriile, supărările, piedicile, lacrimile și plinirile care au ținut viu sufletul tuturor Amicilor și nu numai…

La mulți, buni, frumoși și luminoși ani, domnule Chomiuc!”

Nihil Sine Deo!

 foto: Ultimele imagini cu ”comorile” cărora numai niște Amici ai Regelui le-ar putea înțelege valoarea, iar Amici sunt, astăzi, toți cei care simt ”în duhul Lui”…

 

 

Facebook Comments