În urmă cu aproape 160 de ani, românii din Ţara Românească şi Moldova îşi alegeau pentru prima dată domnitorul. Pe 24 ianuarie 1859, candidaţii munteni au decis să se retragă iar în fruntea Ţării Româneşti a fost ales domnitorul Moldovei. În ciuda opoziţiei a trei Imperii, românii au hotărât să formeze o singură ţară. Digi24 deschide seria Coroana de Oţel din anul Centenarului cu povestea Micii Uniri.
Proiectul Unirii Moldovei cu Ţara Românească a apărut mult înainte de 1859. Liderii generaţiei paşoptiste au acţionat ani de-a rândul pentru a atrage atenţia Puterilor occidentale. Conservatori sau liberali, aveau în comun o bună educaţie şi o agendă naţională pe care o urmau cu încăpăţânare.
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost rezultatul unui calcul inspirat. Dar inspiraţia a venit după mai mult de 10 ani de riscuri, lobby şi muncă.
După înfrângerea Revoluţiei de la 1848, prioritatea oamenilor politici români era înlăturarea ocupaţiei militare otomane şi ruseşti din Principate. În 1850, Nicolae Bălcescu se întâlneşte cu ministrul de externe englez, Palmerson, cu solicitarea de a face presiuni la Constantinopol pentru normalizarea situaţiei în Principate. Demersuri similare face şi Dumitru Brătianu în capitala Franţei. Vechiul lor prieten, Ion Ghica, pleda în aceeaşi direcţie la Constantinopol. Fraţii Golescu sprijină la rândul lor cauza românească în Occident.
Domnitorii instalaţi la Bucureşti şi Iaşi, Barbu Ştirbei şi Grigore Ghica, împărtăşesc multe din revendicările paşoptiştilor exilaţi. Mai rezevat – Barbu Ştirbei, sau mai vizibil – Ghigore Ghica, domnitorii încurajează ceea ce se numea Partida Naţională. Începând cu faptul că exilaţii se întreţineau şi îşi finanţau lobby-unul în marile capitale europene cu veniturile moşiilor din ţară şi continuând cu apariţia unor publicaţii unioniste precum România Literară sau Steaua Dunării.
Şansa Partidei Naţionale a fost însă Războiul Crimeei. O nouă tentativă a Rusiei de a se apropia de Strâmtorile spre Mediterana şi Orientul Apropiat a provocat o reacţie militară puternică a Occidentului.
„La jumătatea secolului 19, ca urmare a presiunilor împotriva Imperiului Otoman, Rusia a intrat în conflict cu o alianţă occidentală şi cu Imperiul Otoman. În această alianţă intrau de fapt cele mai mari Puteri ale Europei, mă refer la Franţa şi la Marea Britanie, cărora li s-a alăturat şi Regatul Sardiniei care încerca unificarea Italiei. A fost un război care a durat trei ani. Principalele operaţiuni s-au purtat în Crimeea, de aceea este cunoscut drept, Războiul Crimeei, între 1853-1856”, spune istoricul Dorin Dobrincu.
În contextul înfrângerii Rusiei, situaţia politică din Ţara Românească şi Moldova au intrat sub garanţia celor şapte Mari Puteri Europene. În 1856, a luat fiinţă şi Comisia Europeană a Dunării, un organism cu sediul la Sulina, care exprima în modul cel mai limpede interesele economice ale Marii Britanii la Gurile Dunării. Unioniştii au folosit la maxim oportunitatea. Dar drumul până la numele de România era încă lung.
În 1857, alegerile pentru adunarea electivă a Moldovei au fost falsificate chiar prin intermediul locţiitorului de domn, Nicolae Vogoride.
Scandalul diplomatic imens – a dus la reluarea alegerilor, iar rezultatul a fost o adunare favorabilă Unirii. Românii din ambele Principate au transmis Puterilor Europene că doresc autonomie faţă de Turcia, Unirea Principatelor sub un Principe Străin, neutralitate şi reforme sociale. Răspunsul a venit sub forma aşa-numitei Convenţii de la Paris. O Constituţie în dublu exemplar pentru Principatele care rămâneau separate.
Următorul pas a fost şi el dificil. În Moldova, deşi 33 din 55 de delegaţi erau unionişti, în cursă se înscriseseră nu mai puţin de 38 de candidaţi. Printre ei şi fostul domnitor Mihail Sturza, conservator, dar şi unionistul Costache Negri sau aga, adică şef al Poliţiei, Lascăr Catargiu. Când au constatat că nici unul din şefii grupărilor mai puternice din adunare nu poate obţine majoritatea, au renunţat cu toţii la candidatură în favoarea colonelului Alexandru Ioan Cuza.
În Ţara Românească, adunarea electivă era dominată de conservatori, cu doi candidaţi puternici, Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei. Unioniştii erau însă voci puternice. Ştefan Golescu, unul dintre revoluţionarii de la 1848, stătuse nouă ani în Occident, pledând cauza românilor, alături de cei trei fraţi mai mici. Dumitru şi Ion C. Brătianu şi C.A Rosetti erau de asemenea deputaţi. Printre candidaţi, Alexandru Ghica, locţiitorul de domn în funcţie şi fiul său, Dimitrie Grigore Ghica. Cunoscut drept beizadea Mitică, Dimitrie Ghica este cel care a observat la întâlnirea secretă de la hotel Concordia că cea mai bună soluţie pentru Ţările Române este alegerea la Bucureşti a domnitorului Moldovei, Alexandru Ioan Cuza.
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza nu a însemnat însă acordarea unui cec în alb pentru primul domn al Principatelor Unite. Din 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a trecut la unificarea instituţiilor. Dar scena politică se divizează, iar tendinţele autoritariste ale domnitorului Cuza crează mari nemulţumiri. Necesitatea unei reform agrare, în spiritul timpului, fusese consacrată de Adunările Ad-Hoc.
Secularizarea averilor mănăstireşti, făcută brutal, a creat însă mari probleme diplomatice şi a stricat relaţiile cu Biserica. Or, Adunările legislative erau conduse de Mitropoliţi:
„Cuza nu avea preţuire decât pentru Sfântul ierarh Calinic de la Cernica. Circula o anecdotă. „Ce mai faci, Prea Sfinţite? Tot cu rugăciunile?” „Tot cu rugăciunile, Măria Ta!” „Nu îmi citeşti şi mie una? Care mi-ai citi-o?” „Moliftele Sfântului Vasile!” Astea se citesc la nebuni”, spune Dan Ciachir, teolog ortodox și istoric.
Problema cea mai gravă a apărut când Alexandru Ioan Cuza a decis, iar soţia sa a acceptat, să adopte legal pe cei doi fii ai săi din relaţia extraconjugală cu Maria Obrenovici. Pentru mulţi membri ai Partidei Naţionale aceasta a fost semnalul că domnitorul Unirii Principatelor vrea o dinastie proprie, idee contrară proiectului de ţară exprimat în Divanurile Ad-Hoc. O coaliţie altfel imposibilă – între conservatori şi liberali radicali, de aceea i s-a spus „monstruoasă”, l-a înlăturat pe Alexandru Ioan Cuza de la putere în februarie 1866.
Locotenenţa domnească – alcătuită din Lascăr Catargiu, viitor premier şi critic al lui Carol I, liberalul Nicolae Golescu, şi colonelul Nicolae Haralambie – va reuşi performanţa ca în două luni să găsească soluţia pentru tronul României – Carol de Hohenzollern. Urgenţa era uriaşă: guvernarea lui Cuza şi efectele inevitabile ale mutării capitalei la Bucureşti provocaseră mari nemulţumiri la Iaşi. Intern şi extern, Unirea era în pericol. Aceeaşi oameni care au pus România pe hartă după războiul Crimeei vor continua să construiască România modernă sub Coroana de Oţel.
Sursa: digi24.ro
