Dacă este 29 august, atunci este ziua în care aducem în prezentul fiecăruia dintre noi momentul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Născut ca dar de la Dumnezeu în urma rugăciunilor drepților Zaharia și Elisabeta, Ioan avea să rămână orfan de mic și nu după mult timp avea să aleagă calea pustnicească devenind glasul din pustiu care striga: ”Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!”. Mai bine de 20 de ani a trăit în deplină asceză într-o peșteră, iar la vremea potrivită dă ascultare chemării Lui Dumnezeu și ajunge pe malul Iordanului unde își începe predica despre pocăință pregătind astfel calea Mântuitorului.
Deși în predicile sale scotea la iveală adevăruri dureroase și condamna păcatul cu multă înverșunare, mulțimile Îl căutau cu multă ardoare, iar Sfântul Ioan avea să le insufle nu numai pocăința pentru faptele din trecut ci mai ales dorința de a pune temelia unei vieți viitoare bazate pe dreptate, adevăr și dragoste față de aproapele. Într-una din zilele când Sfântul Ioan boteza mulțime de oameni în Iordan, prin acel loc avea să treacă împăratul Iord însoțit de Irodiada, soția fratelui său, Filip. Fără a sta pe gânduri, Sfântul Ioan striga de față cu toată suflarea: ”Nu ți se cuvine ție, ca împărat, să trăiești într-o asemenea fărădelege!”, toți cei ai vremurilor cunoscând faptul că Irod și Irodiada trăiau împreună. Deși noi, oamenii, în vechime dar mai ales astăzi încercăm sub numele unei toleranțe greșit înțelese uneori, să închidem ochii siliți de împrejurări, iată că Sfântul Ioan nu s-a dovedit a fi ”ca o trestie clătinată de vântul împrejurărilor, ci mustră viciile fara ocol”, după cum frumos spunea Părintele Sofian Boghiu. Departe de a se înțelege prin aceasta că trebuie să ne socotim îndreptățiti a arăta noi cu degetul spre păcatele altora, pentru că, dacă am fost atenți, Sfântul Ioan făcea acest lucru după 20 de ani de viață aspră în pustiu. În cel mai bun și dorit caz putem face acest lucru doar dacă degetul acuzator este îndreptat spre propriile păcate. Și în zilele noastre, ca și atunci, adevărul doare, și de multe ori suntem tentați a-l considera vinovat pe cel care scoate la lumină nedreptatea/păcatul făcut de noi („nu sunt eu vinovat ci cel care a spus ce am făcut”), în loc să ne acceptăm cu smerenie greșeala și să căutăm a o îndrepta .
Așadar, cum adevărul a durut-o foarte mult pe Irodiada, aceasta l-a pus pe Irod să îl aresteze pe Sfântul Ioan, așteptând momentul prielnic pentru răzbunare. Și cum prilejul de a săvârși răul nu întârzie să apară niciodată, la petrecerea dată de Irod, acesta, amețit de patimă și băutură, îi promite fiicei Irodiadei, Salomeea, că îi va da orice își va dori pentru dansul frumos pe care tocmai îl făcuse în fața mesenilor. Cum momentul răzbunării venise pentru Irodiada, aceasta își sfătuiește fiica sa ceară capul Sfântului Ioan pe o tipsie de aur, dorință ce îi este îndeplinită, făcându-se din această crimă o încercare nereușită de ascundere a adevărului.
Să luăm aminte, așadar, că este mult mai înțelept să ne acceptăm cu smerenie greșelile și să căutăm să le îndreptăm, pentru că încercând să punem lumina sub obroc nu facem altceva decât să adăugăm noi și noi greșeli, făcând ca, consecințele lor să fie tot mai mari.
