Evanghelia din Duminica a XXII-a după Rusalii ne aduce spre reflecție dimensiunile spirituale, profunde ale parabolei bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca 16, 19-31). Viața acestor două persoane pare să se scurgă pe două planuri complet paralele: condițiile lor de viață sunt opuse și fără nicio intersecție. Ușa casei bogatului este mereu închisă pentru cel sărac, care zace acolo afară, bătând la porți veșnic închise, căutând să mănânce din ce prisosește de pe masa bogatului. Acesta se îmbracă în haine luxoase, în timp ce Lazăr este acoperit de răni, bogatul în fiecare zi se desfată copios, în timp ce Lazăr moare de foame. Numai câinii se îngrijesc de el și vin să-i lingă rănile. Așadar tabloul este sumbru, iar omul este degradat și umilit. Lazăr reprezintă strigătul tainic al săracilor din toate timpurile și locurile, precum și contradicția unei lumi dezichilibrante și haotice, în care imense bogății și resurse materiale sunt în mâinile câtorva.
Iisus spune că într-o zi acel om bogat a murit, săracii și bogații mor, au același drum, toți mor, ca noi toți, nu există excepții de la această regulă inexorabilă. Și atunci acel om s-a adresat lui Avraam, implorându-l cu apelativul de „părinte” (v. 24.27). Revendică nerușinos că este fiul său, apartenent la poporul lui Dumnezeu. Și totuși în viață nu a arătat nicio considerație elementară față de Dumnezeu, ba chiar a făcut din sine însuși centrul a toate, închis în lumea sa de „cazino”, de opulență ostentativă și de risipă irațională. Excluzându-l pe Lazăr, n-a ținut cont nici de Domnul Dumnezeu, nici de legea Sa. A-l ignora pe cel sărac înseamnă a-l disprețui pe Dumnezeu! Acest adevăr trebuie să învățăm bine: a-l ignora pe cel sărac înseamnă a-L disprețui pe Dumnezeu. Există un amănunt în parabolă care trebuie atent observat, bogatul nu are un nume personal, ci numai adjectivul „bogatul”, în timp ce numele săracului este repetat de cinci ori. Scena este și mai dramatică dacă se ia în considerare că săracul se numește „Lazăr”, un nume încărcat de promisiuni, care literalmente înseamnă „Dumnezeu ajută”. Lazăr, care zace în fața ușii, care așteaptă în fața ușilor închise, este o atenționare vie adresată bogatului pentru a-și aminti de Domnul Dumnezeu, însă bogatul nu primește această atenționare mântuitoare. De aceea va fi osândit nu pentru bogățiile sale, ci pentru că a fost incapabil să simtă milă față de Lazăr și să-l ajute efectiv. În timp ce pentru bogat el este ca invizibil, pentru noi devine cunoscut și aproape familiar, devine o față, are un chip și, ca atare, un dar, o bogăție inestimabilă, o ființă voită, iubită, amintită de Dumnezeu, chiar dacă condiția sa concretă este aceea a unui refuz uman. Lazăr ne învață că celălalt este un dar, că celălalt este mântuirea mea. Relația corectă cu persoanele constă în a le recunoaște valoarea cu recunoștință. Și săracul la poarta bogatului nu este un obstacol deranjant, ci un apel să ne pocăim, să vedem diferit realitatea și să ne schimbăm viața.
În partea a doua a parabolei, îl regăsim pe Lazăr și pe cel bogat după moartea lor (v. 22-31). În lumea de dincolo situația s-a răsturnat, săracul Lazăr este purtat de îngeri în cer lângă Avraam, bogatul în schimb se sfâșie în chinuri. Atunci bogatul „și-a ridicat ochii și l-a văzut pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui”. El pare să-l vadă pe Lazăr pentru prima dată, însă cuvintele sale îl trădează: „Părinte Avraam, fie-ți milă de mine și trimite-l pe Lazăr ca să-și înmoaie vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci mă chinuesc cumplit în această văpaie de foc”. Acum îl recunoaște pe Lazăr și îi cere ajutor, în timp ce în viață se prefăcea că nu-l vede. De câte ori atâția oameni se prefac că nu-i văd pe cei săraci, chiar pe ceilalți! Pentru ei săracii nu există. Bogatul mai înainte refuza să-i ofere chiar și ce-i prisosea de la masa sa și acum ar dori ca el să-i aducă de băut! Încă mai crede că poate invoca drepturi eshatologice datorită condiției sale sociale precedente. Declarând că îi este imposibil să împlinească cererea sa, Avraam în persoană oferă cheia întregii relatări: el explică faptul că lucrurile bune și cele rele au fost distribuite în așa fel încât să compenseze nedreptatea pământească și ușa care îl separa în viață pe cel bogat de cel sărac s-a transformat într-o „mare prăpastie”. Atât timp cât Lazăr stătea lângă casa sa, pentru bogat exista posibilitatea de mântuire, dacă deschidea larg ușa, ca să-l ajute pe Lazăr, dar acum când amândoi au murit, situația a devenit ireparabilă. Parabola pune în gardă în mod clar faptul că mila lui Dumnezeu față de noi este legată de mila noastră față de aproapele. Când lipsește aceasta, și aceea nu găsește spațiu în inima noastră închisă, nu poate intra. Dacă eu nu deschid larg ușa inimii mele pentru cel sărac, acea ușă rămâne închisă. Și pentru Dumnezeu. Și acest lucru este teribil, pentru că rămâne o ușă închisă pentru eternitate. Această parabolă este o invitație soteriologică de a deschide poarta inimii noastre pentru celălalt, pentru că fiecare persoană este un dar, fie vecinul nostru, fie săracul necunoscut sau anonim. Parabola ne arată că lăcomia bogatului îl face vanitos. Personalitatea sa se realizează la nivel de aparențe, în a arăta celorlalți ceea ce el își poate permite. Însă aparența maschează golul interior. Viața sa este prizonieră exteriorității, a dimensiunii celei mai superficiale și efemere a existenței.
În momentul chinuirii, bogatul se gândește la frații săi, care riscă să ajungă în aceeași situație, și cere ca Lazăr să se întoarcă în lume pentru a-i avertiza. Însă Avraam răspunde: „Îl au pe Moise și pe profeți, să asculte de ei”. Pentru a ne converti, nu trebuie să așteptăm evenimente minunate, ci să deschidem inima la Cuvântul lui Dumnezeu, care ne cheamă să-l iubim pe Dumnezeu și pe aproapele. Cuvântul lui Dumnezeu poate face să retrăiască o inimă uscată și să o vindece de împietrirea sa. Bogatul cunoștea Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu l-a lăsat să intre în inimă, nu l-a ascultat, de aceea a fost incapabil să deschidă ochii și să aibă milă de cel sărac. Niciun mesager și niciun mesaj nu-i vor putea înlocui pe săracii pe care-i întâlnim pe drum, pentru că în ei ne vine în întâmpinare însuși Iisus Hristos: „Tot ce ați făcut unuia dintre frații Mei mai mici, Mie mi-ați făcut” (Mat. 25,40), spune Iisus. Astfel în răsturnarea „destinelor” pe care o descrie parabola este ascunsă taina mântuirii noastre, în care Hristos unește sărăcia cu mila, pentru ca ușa împărăției să se deschidă întru eternitate.
Arhimandrit Teofan Mada
