Genealogia Mântuitorului redactată de Sfântul Apostol și Evanghelist Matei la începutul Evangheliei sale (1, 1-25), numită şi „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul Lui David, fiul lui Avraam”, începe cu patriarhul Avraam şi urcă pe linie ascendentă până la Domnul Hristos. Pericopa evanghelică ne oferă citirea unei liste lungi a strămoşilor după trup ai lui Hristos, ai lui „Adam cel de pe urmă” (I Cor. 15, 45), subliniind umanitatea Mantuitorului Iisus Hristos. Dumnezeu a dorit nu numai să mântuiască lumea prin Fiul doar ca Dumnezeu, ci a dorit ca Acesta sa ia asupra Sa și firea cea omeneasca, adica să Se întrupeze. Evanghelia ne atrage atenția, așadar, că Iisus Hristos a fost nu numai Dumnezeu, ci și Om deplin. Și pentru aceasta ne arată concret care sunt strămoșii Săi: că El provine din neamul lui Avraam, Isaac, Iacov, David, Solomon și ceilalți, de trei ori câte patrusprezece neamuri.
Această împărţire în trei grupări este legată şi de trei perioade de timp mântuitor: de la Avraam până la David, de la David până la strămutarea în Babilon şi de la strămutarea din Babilon până la Iisus Hristos. Prin cifra trei ni se arată lucrarea tainică, mântuitoare a Sfintei Treimi în omenire pentru că Cel care se va naşte pentru mântuirea lumii, Mesia, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic, este Unul din Sfânta Treime. În Evanghelia după Luca vedem şi mai clar că zămislirea lui Iisus din pântecele Fecioarei Maria sau întruparea Sa se face prin lucrarea Preasfintei Treimi (cf. Luca 1, 35).
Pericopa evanghelică are ca fir conducător centralitatea lui Hristos. Hristos este în centru, Hristos este centrul istoriei mântuirii. Hristos centru al creației, Hristos centru al poporului lui Dumnezeu, Hristos centru al istoriei. Apostolul Pavel ne oferă o viziune foarte profundă a centralității lui Iisus. Ni-l prezintă ca primul născut din toată creația: în El, prin El și pentru El au fost create toate lucrurile. El este centrul tuturor lucrurilor, este începutul: Iisus Hristos, Domnul. Dumnezeu i-a dat lui plinătatea, totalitatea, pentru ca în El să fie reconciliate toate lucrurile (cf. Col. 1,12-20). Domn al creației, Domn al împăcării.
Această imagine ne face să înțelegem că Iisus este centrul creației și prin urmare atitudinea cerută credinciosului, dacă vrea să fie credincios, este aceea de a recunoaște și de a primi în viață această centralitate existențială a lui Iisus Hristos, în gânduri, în cuvinte și în fapte. Și astfel gândurile noastre vor fi gânduri creștine, gânduri ale lui Hristos. Faptele noastre vor fi fapte creștine, fapte ale lui Hristos, cuvintele noastre vor fi cuvinte creștine, cuvinte ale lui Hristos. În schimb, când se pierde acest centru referențial, pentru că este înlocuit cu altceva, rezultă numai daune, pentru comunitatea din jurul nostru și pentru omul însuși.
În afară de a fi centru al creației și centru al împăcării, Hristos este centru al poporului lui Dumnezeu, centru al năzuințelor lui. Și chiar astăzi este aici și acum, în centrul nostru. Acum este aici în Cuvânt și va fi continuu pe altar, viu, prezent, în mijlocul nostru, poporul Său.
Și în sfârșit, Hristos este centrul istoriei omenirii și centrul istoriei fiecărui om. Lui putem să îi prezentăm bucuriile și speranțele, tristețile și neliniștile din care este țesută viața noastră. Când Iisus este în centru, chiar și momentele cele mai întunecate ale existenței noastre se luminează și ne dă nădejde, așa cum se întâmplă pentru tâlharul cel bun în Evanghelie.
Astăzi noi toți ne putem gândi la istoria noastră, la drumul nostru. Fiecare dintre noi are istoria sa, fiecare dintre noi are și greșelile sale, păcatele sale, momentele sale fericite și momentele sale întunecate. Ne ajută, în această zi, să ne gândim la istoria noastră și să îl privim pe Iisus și din inimă să îi repetăm de multe ori, dar cu inima, în tăcere, fiecare dintre noi: „Iisuse, amintește-ți de mine, pentru că eu vreau să devin bun, vreau să devin bună, dar nu am putere, nu pot: sunt păcătos, sunt păcătoasă. Dar miluește-mă pe mine, Iisuse! Tu poți să-ți amintești de mine, pentru că Tu ești în centrul universului, Tu ești chiar în împărăția Ta!” Ce frumos! Să facem aceasta cu toții astăzi, fiecare în inima sa, de multe ori. „Pomenește-mă, Doamne, Tu care ești în centrul universului, Tu care ești în împărăția Ta!”
Bucuria Evangheliei umple inima și viața întreagă a celor care se întâlnesc cu Iisus. Există o legătură între întâlnirea personală cu Iisus și experiența bucuriei Evangheliei. Bucuria Evangheliei se experimentează numai stabilind un raport profund, de la persoană la persoană, cu Iisus din Nazaret.
Dumnezeu s-a făcut om, a venit să locuiască în mijlocul nostru. Dumnezeu nu este departe: este aproape, mai mult, este „Emanuel”, Dumnezeu-cu-noi. Nu este un necunoscut: are un chip, cel al lui Iisus. Este un mesaj mereu nou, mereu surprinzător, deoarece depășește cea mai îndrăzneață nădejde a noastră. Mai presus de toate pentru că nu este doar o vestire: este un eveniment, ceva ce s-a petrecut, pe care martori credibili l-au văzut, auzit, atins în persoana lui Iisus din Nazaret! Stând cu El, observându-i faptele și ascultându-i cuvintele, au recunoscut în Iisus pe Mesia și văzându-L înviat din morți, după ce fusese răstignit, au avut certitudinea că El, om adevărat, era în același timp Dumnezeu adevărat, Fiul cel Unul-Născut venit de la Tatăl, plin de har și de adevăr (cf. Ioan 1,14).
Numai cei care se deschid spre iubire sunt învăluiți de lumina Nașterii. Așa a fost în noaptea de la Bethleem, și așa este și astăzi. Întruparea Fiului lui Dumnezeu este un eveniment care s-a petrecut în istorie, dar în același timp o depășește. În noaptea lumii se aprinde o nouă lumină, care se lasă văzută de ochii simpli ai credinței, de inima blândă și smerită a celui care îl așteaptă pe Mântuitorul. Dacă adevărul ar fi o formulă matematică, într-un anume sens s-ar impune de la sine. Însă dacă Adevărul este Iubire, el cere credința, „da”-ul inimii.
Ce caută, de fapt, inima noastră, dacă nu un Adevăr care să fie Iubire? Îl caută copilul, cu întrebările sale atât de dezarmante și stimulatoare, îl caută tânărul, având nevoie să găsească sensul profund al propriei vieți, îl caută bărbatul și femeia în vârsta lor matură, pentru a călăuzi și susține angajarea în familie și în muncă, îl caută persoana vârstnică, pentru a da împlinire vieții de pe pământ.
Vestea Nașterii este lumină și pentru popoare, pentru mersul împreună al omenirii. „Emanuel”, Dumnezeu-cu-noi, a venit ca Împărat al dreptății și al păcii. Împărăția Sa – o știm – nu este din această lume, și cu toate acestea este mai importantă decât toate împărățiile acestei lumi. Este ca o plămadă a umanității: dacă ar lipsi, ar înceta tăria care poartă înainte adevăratul progres, impulsul de a colabora pentru binele comun, în slujirea dezinteresată a aproapelui, în lupta pașnică pentru dreptate. A crede în Dumnezeu care a dorit să împărtășească istoria noastră este o încurajare constantă la a ne angaja în ea, chiar în mijlocul contradicțiilor sale. Este motiv de nădejde pentru toți cei a căror demnitate este ofensată și umilită, pentru că Acela care s-a născut la Bethleem a venit să elibereze în mod radical omul de orice sclavie.
Lumina Nașterii să strălucească din nou pe pământ și să îi inspire pe toți oamenii în a căuta o conviețuire justă și pașnică. Vestea mângâietoare a venirii lui Emanuel să aline durerea, să mângâie în încercări comunitățile creștine aflate în situații dificile, dându-le curaj și nădejde pentru viitor și însuflețindu-i pe responsabilii națiunilor lumii la o solidaritate concretă față de ele. „Cuvântul s-a făcut trup”, a venit să locuiască în mijlocul nostru, este Emanuel, Dumnezeu care ni s-a făcut apropiat. Să contemplăm împreună această mare taină a iubirii, să ne lăsăm inima iluminată de lumina care strălucește în peștera din Bethleem!
Tuturor Crăciun fericit!
Arhim. Teofan Mada
