Atunci când un bătrân de 81 de ani se prezintă: „Dumitru. Și Sofonea. Amândoi!”, din acel moment știi că discuția cu un astfel de om va reprezenta o lecție de viață. Jovialitatea, sinceritatea și bunătatea lui Dumitru Sofonea din Drăguș (Brașov) nu s-au lăsat greu descoperite. Cojocarul Sofonea coase pieptare tradiționale românești de la vârsta de șase-șapte ani, iar întreaga lui activitate – pe cale de dispariție – nu a rămas neremarcată, întrucât meșterul a fost declarat, ca o încununare a operei sale, tezaur uman viu de către UNESCO. Cum a primit vestea aceasta un om care coase zi și noapte de aproape un veac? „Nu e destul că te-a botezat popa, te mai botează și ei. Noi nici n-am știut cu ce se mănâncă. Dar dacă primești oamenii cum se cade, au grijă să te boteze”, ne-a răspuns Dumitru Sofonea, râzând în barbă, dar neoprindu-se din brodat. De fapt, întreaga discuție cu Matricea Românească s-a desfășurat într-un cadru special, guvernat de acul și de ața colorată ce străpungeau fără-ncetare pielea groasă de oaie. Mâinile cojocarului Sofonea și ale soției sale, Valeria (76 de ani), nu s-au oprit vreme de câteva ceasuri bune.
Atât anii grei, purtați pe umerii fragili, cât și sănătatea șubredă, nu îi mai permit meșterului să dea frâu liber cuvântului, așa cum își dorește, dar umorul fin și-a croit drum deoarece, așa cum ne-a spus el, „dacă ești vesel, parcă nu te mai doare nimic”.
„Avem chieptar (sic!) crăpat, dar avem și înfundat, și cojoace cu mâneci. Tata mi-a pus acul în mână. Eram la școală. După-amiază nu ne duceam la școală, și aveam peticile și norma: «Faci atâta». Erau și pentru ciobani, și de dus la biserică. La chieptar, întâi trebuie să ai materia primă – pojițele (piele de oaie, n.r.) toate. Și te pui și stai să iasă cum trebuie să iasă bine. Pielea, dacă nu e argăsită (tăbăcită, n.r.), trebuie să ți-o argăsești. Când ai mai multe – ca să apuci să bagi un ciubăr (vas mare din lemn, n.r.), să nu-ți pierzi timpul cu două-trei, cât palma. Când am de un ciubăr, sau chiar de două, spăl pojița de sânge. Urechile nu îmi trebuie, nici fălcile, nici chicioarele (sic!), de la genunchi în jos. Nu-mi trebuie! Alea, la câine. Le batem cu bățul, după ce se usucă, să iasă toată tărâța. (…) Dacă împodobeai și îl făceai cum se cade, aveai clienți. Unii îmi spuneau: «Mă duc în locul tău la sapă sau la coasă – și fă-mi chieptare!». «Bă, băiete, du-te de aici! Lasă-mă să mă oblesc (să mă îndrept, n.r.), că nu mai pot, m-am strâmbat rău». Câteodată era bine, câteodată mai puțin bine”.
Pieptarele familiei Sofonea, obiecte tradiționale autentice de o frumusețe și de o migală uluitoare, au îmbrăcat și personalități de seamă ale României, unele chiar cu sânge regal: regele Mihai a remarcat piesele tatălui meșterului la un târg și, după ce „toată ziua a stat cu ochii pe ele”, i-a făcut comandă de un pieptar înfundat (nedespicat în față, ce ilustrează ideea de scut). De asemenea, și Tudor Arghezi și fiul său, Baruțu, au purtat câte un pieptar al familiei Sofonea. Pe lângă faptul că sunt deosebit de călduroase, fiind brodate cu o măiestrie dumnezeiască, aceste piese de îmbrăcăminte rezistă o viață de om. În atelierul familiei Sofonea am putut vedea cojoace vechi de 30, 35 sau chiar 50 de ani! Acestea erau, surprinzător, intacte și gata de purtat în această iarnă. Un astfel de cojoc fără mâneci este gata în 2-3 luni de zile, perioadă cu atât mai surprinzătoare, cu cât vorbim de mâinile dibace și experimentate ale soților Sofonea, dar și de cele ale ajutoarelor angajate de fiica lor, Maria.
„La chieptarele noastre, de Drăguș, dacă nu e băgat roșul și roza (sic!), zice: «Înseamnă că ești beteag, măi!». Chieptarul să stea bine pe om. Dacă stă bine pe el, sunt și io mulțumit, și el. Dacă o parte stă ridicată, e ca la găină, când jumătate e ciupuită (sic!), și jumătate, nu. Îți trebuie răbdare și ace bune, și tot ce trebuie. Dacă n-ai materie primă, nu-l gați (nu-l termini, n.r.).”
Evident, modelele atent brodate și de un colorit fascinant captează privirile tuturor, sens în care soția meșterului, Valeria, și fiica lor, Maria, au ţinut să sublinieze faptul că nicio cusătură nu este întâmplătoare, iar motivele utilizate – brazi, trandafiri, forme de relief, ochiuri, molii – au fost preluate din bătrâni și foarte bine conservate. De asemenea, mai pot fi brodate și numele clientului și anul realizării pieptarului, ce îi conferă acestuia unicitate. Iar culorile predominante sunt roșu și roz, specifice Drăgușului.
„Am muncit toată viața. Să cari piei din Bran sau de unde le mai luai, și căutai mașini de ocazie… Noi suntem de un veac! Dar ne-o întărit Dumnezeu. Nu mai ținem socoteala câte am făcut. Facem două-trei pe an, pentru că sunt migăloase. Și mai ai și treabă prin curte: grădina, să pui zarzavat, să faci curățenie. Înainte am ținut vaci, animale, dar la anii ăștia, cine mai poate?”, a explicat Valeria Sofonea.
Așa cum Dumitru Sofonea avea stabilită de către tatăl său, în copilărie, norma zilnică de broderie, și copiii săi au contribuit cu același tip de ajutor de nădejde.
„La noi, s-a învățat ca într-o școală – noi, copiii, am învățat profesionist, pentru că am văzut cum a lucrat tata, cum a lucrat bunicul. (…) La confecționare trebuie să existe ordine clară. Ai pielea, măsori, desenezi. Mai sunt și defecte în piele, pentru că nu e țesătură. Dar nici nu îți permiți să tai, așa că trebuie să acoperi. Dar nu acoperi să nu se vadă, ci și să reziste în timp. Era ceva normal pentru noi. Ca în familia de fotbaliști – dacă tata e fotbalist, e imposibil ca cei mici să nu fie măcar microbiști. Așa era și la noi. Aveau nevoie de micul nostru ajutor. De asemenea, nu poți lucra cu sufletul rău, nu poți scoate frumosul când ești urât sufletește”, a povestit Maria Sofonea, care a îmbrățișat cariera de învățătoare.
Fiica meșterilor a mai punctat un lucru ce demonstrează încă o dată pasiunea cu care soții Sofonea, din Drăguş, brodează, acela că mulți dintre pensionarii cu care a intrat în contact i-au mărturisit că au renunțat în întregime la lucru, întrucât au considerat că merită să se odihnească, după atâția ani de muncă. Însă Dumitru și Valeria Sofonea țin sus steagul tradiției românești: „Tata, zilnic, cere de lucru. «Azi e tot duminică? Trece greu ziua, pentru că nu am de lucru»”.
Inevitabil, ne-am întrebat gazda cum se ţine departe de “boala” secolului XXI: plictiseala. „Dacă n-am altceva de lucru, cum să mă plictisesc?”, ne-a răspuns retoric, cu o întrebare proprie, meșterul venerabil.
Este de prisos să menţionăm faptul că familia nu realizează pieptare din motive pecuniare, aspect întărit de către Maria Sofonea: „Nu este business. Încercăm să facem, dar nu reușim, pentru că avem cam aceiași clienți, care au așteptări, și cojocari nu mai sunt. Dar cine vrea un pieptar ca acesta, știe ce vrea – nu stilizat, nu pe stofă, nu la mașină. Ele sunt ca un depozit în bancă, pentru că oricând pot fi valorificate. Astăzi, nu sunt apreciate la justa lor valoare. Sunt convinsă că, în timp, piesele vor avea prețuri triple, pentru că nu vor mai fi meșteri care să le creeze”.
Sursa: matricea.ro
