Duminica a 23-a după Rusalii. Hristos restabilește demnitatea umană

by Dana B.

Biserica intenționează prin pericopa evanghelică din Duminica a XXIII-a după Rusalii (Luca 8, 26-39) să sensibilizeze în mod esențial comunitatea eclezială cu privire la importanța slujirii pastorale în lumea vastă a sănătății, slujire care face parte integrantă din misiunea ei, pentru că se înscrie în urma misiunii mântuitoare înseși a lui Hristos. El, medicul divin, a trecut prin lume făcând binele, „vindecându-i pe toți cei care erau stăpâniți de diavol” (F.ap. 10,38).Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor impresionează la o primă lectură a textului. Nu știm numele său de persoană, ci numele său de posedare: „Legiune” (Luca, 8, 30). Dar puținele rânduri prin care Evanghelia descrie întâlnirea sa cu Iisus schițează un itinerar de credință capabil să restabilească adevărul și măreția demnității fiecărei persoane : „spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu”(v.39). În întâlnirea cu Hristos se deschide pentru toți, bărbați și femei din orice loc și din orice timp, calea eliberării și a mântuirii.

Iisus îl vede pe om chinuit și privirea Sa nu este una de reproș, nu spune „pleacă, tu ești un demonizat!”, sau „tu ești respingător, pleacă!”. Nu, nu reproșează, ci privirea lui Iisus este emană milostivire și duioșie : „poruncea duhului necurat să iasă din om”(v. 29). El știe ce s-a întâmplat, știe istoria lui („mânat de demon în pustie”, v. 29) și caută întâlnirea personală cu el, ceea ce în fond dorea și el însuși. Această înseamnă că Iisus nu numai că-l primește, ci îl consideră demn de această întâlnire până acolo încât îi dăruiește cuvântul Său și atenția Sa tămăduitoare, astfel încât omul vindecat îl roagă pe Iisus „să rămână cu el” (38).

De câte ori ne simțim în interior murdari și respingători datorită păcatelor noastre, am făcut așa de multe, am păcătuit atât de mult… Și Domnul ne spune „curaj! vino! Pentru Mine tu nu ești un respingător, o respingătoare. Încrede-te, fiule, încrede-te, fiică! Tu ești un fiu, o fiică”. Și acesta este momentul harului, este momentul iertării, este momentul includerii în viața lui Iisus, în viața Bisericii. Este momentul iubirii agapice. Astăzi, Domnul ne spune tuturor: „Curaj, vino! Nu mai ești murdar, nu mai ești murdară: Eu te iert, Eu te îmbrățișez”. Așa este milostivirea lui Dumnezeu. Trebuie să avem curaj și să mergem spre/la El, să cerem iertare pentru păcatele noastre și să mergem înainte.

Apoi, „mântuirea” asumă în cazul celui demonizat conotații multiple: înainte de toate redă omului chinuit sănătatea („îmbrăcat și întreg la minte”, v. 35), apoi îl eliberează de discriminările sociale și religioase. În afară de acest fapt, împlinește speranța pe care el o purta în inimă, anulând fricile sale și descurajarea sa. În sfârșit, îl redă comunității, eliberându-l de necesitatea de a locui în morminte părăsite („întoarce-te în casa ta…vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus”, v.39).

Și acest ultim lucru este important, o persoană respinsă acționează mereu pe ascuns, uneori sau toată viața. Să ne gândim la leproșii din acele timpuri, la cei fără adăpost de astăzi… să ne gândim la păcătoși, la noi păcătoșii, care facem mereu ceva pe ascuns, simțim nevoia să facem ceva pe ascuns, pentru că ne este rușine de ceea ce suntem… Și Hristos ne eliberează de rușinea personală, Iisus ne eliberează și ne ridică în picioare: „Ridică-te, vino, în picioare!”. Așa cum Dumnezeu ne-a creat, pentru că Dumnezeu ne-a creat în picioare, nu umiliți. În picioare, verticali duhovnicește. Iisus dăruiește o mântuire totală, care reintegrează viața omului chinuit de duhuri demonice în sfera iubirii lui Dumnezeu și, în același timp, o restabilește în demnitatea sa deplină.

L-am ales pe Isus și nu pe diavol (nu vom spune lui Iisus, ca mulțimea din ținutul Gherghesenilor, „să plece”, v. 37). Dacă ne amintim de ceea ce citim în Evanghelie, Iisus nu-i răspunde diavolului cu niciun cuvânt întâmplător, ci îi poruncea prin puterea Cuvântul Său „să iasă din om” (v. 29). Pentru că, oameni buni, să ne intre bine în cap: cu diavolul nu se dialoghează! Nu se poate dialoga! Pentru că ne va învinge mereu. Numai tăria Cuvântului lui Dumnezeu îl poate birui! L-am ales pe Iisus și nu pe diavol: vrem să mergem pe urmele Sale, dar știm că nu este ușor. Știm ce înseamnă a fi seduși de bani, de obsesii, de faimă și de putere. De aceea, Biserica ne dăruiește timp mântuitor, ne invită la convertire cu o singură certitudine: El ne așteaptă și vrea să vindece inima noastră de tot ceea ce o degradează, degradându-se sau degradând pe alții. Este Dumnezeul care are un nume: iubire milostivă. Numele Său este bogăția noastră, numele Său este renumele nostru, numele Său este tăria noastră și în numele Său repetăm iarăși cu psalmistul: „Dumnezeul meu, voi nădăjdui spre Dânsul” (Ps. 90,2). Să repetăm acest verset împreună? De trei ori: „Dumnezeul meu, voi nădăjdui spre Dânsul”, „ Dumnezeul meu, voi nădăjdui spre Dânsul ”, „Dumnezeul meu, voi nădăjdui spre Dânsul”.

Din momentul în care omul se apropie de duhurile demonice, se descotorosește de sufletul său, nu a mai are stimă și nici omenie. Acționează fără scrupule, gândindu-se numai la câștig și la succes, nu mai contează nimic, totul este permis. El însuși uită că mai are un suflet. Este preocupat de succes, dar în spatele fațadei succesului se ascunde adesea o existență goală. Aparent omul nu a pierdut nimic, dar îi lipsește sufletul și cu el lipsește totul. Este clar că ființa umană nu poate să arunce literalmente propriul suflet, din moment ce sufletul îl face persoană. De fapt, el oricum rămâne persoană umană. Și totuși are posibilitatea înspăimântătoare de a fi inuman, demonic, de a rămâne persoană vânzând și pierzând în același timp propria umanitate. Distanța dintre persoana umană și ființa inumană este imensă, și totuși nu se poate demonstra, este un lucru realmente esențial și este doar aparent lipsit de importanță.

Și Duhul Sfânt, care se află la începutul creației lumii și care grație tainei Paștelui a coborât cu îmbelșugare asupra Maicii Domnului și asupra Apostolilor în ziua de Rusalii, nu are claritate pentru ochii externi. Dacă pătrunde în persoană, sau nu, nu se poate vedea și nici demonstra, dar asta schimbă și reînnoiește toată perspectiva existenței umane. Duhul Sfânt nu schimbă situațiile exterioare ale vieții, ci pe cele interioare. La o invocare adevărată, Duhul va coborî în inimile noastre, pentru a ierta păcatele și a ne reînnoi interior îmbrăcându-ne cu o tărie care ne va face și pe noi, ca pe Apostoli, îndrăzneți în a vesti că „Hristos a murit și a înviat!”.

Iubiților, să ne pregătim deci, cu o sinceră cercetare a cugetului, ca să ne prezentăm la cei cărora Hristos le-a încredințat slujirea împăcării. Cu suflet căit să mărturisim păcatele noastre, propunându-ne serios să nu le mai repetăm. Astfel vom experimenta adevărata bucurie, aceea care derivă din milostivirea lui Dumnezeu, ce se revarsă în inimile noastre și ne împacă cu El. Și această bucurie este minunată! Deveniți purtători ai acestei bucurii care vine din primirea darurilor Duhului Sfânt, dând în viața voastră mărturia roadelor Duhului: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoința, bunătatea, fidelitatea, blândețea și stăpânirea de sine. Așa prezintă Sfântul Apostol Pavel, în Scrisoarea către Galateni, roadele Duhului Sfânt.

Să ne amintim mereu că suntem „templul Duhului”, să ne pregătim ca El să sălășluiască în noi și să ascultăm cu smerenie de „sfaturile” Lui, pentru a aduce contribuția noastră la edificarea Bisericii (cf. 1Cor. 12,7) și a discerne la ce tip de lucrare mântuitoare ne cheamă Domnul. Și astăzi lumea are nevoie de preoți, de bărbați și femei consacrați slujirii, de perechi de soți creștini. Îndeosebi să încercăm să ne deschidem cu sinceritate inima lui Iisus, Domnul, pentru a-i oferi „da”-ul nostru hotărât și iubitor. Rugăciunea ne face să descoperim iubirea lui Dumnezeu, iar cel care se lasă umplut de această iubire – iubirea lui Dumnezeu – nu mai poate nega îndelung păcatul său. Pierderea simțului păcatului – ce poate tinde spre o stare demonică  – derivă în ultimă analiză din pierderea mai radicală și ascunsă a simțului lui Dumnezeu. Unde să mergem în această lume, cu păcatul și conștiința nevindecate, fără cruce? Crucea ia asupra sa toată mizeria lumii, care se naște din păcat. Ea se revelează ca semn al harului. Adună solidaritatea noastră și ne încurajează la jertfa pascală pentru alții.

Arhimandrit Teofan Mada

Facebook Comments