Unii specialişti consideră că până şi plânsul bebeluşilor este atât de enervant tocmai pentru ca părintele să nu se ataşeze emoţional prea tare, dacă şansele de supravieţuire ale bebeluşului sunt mici.
De altfel, crizele de plâns ating apogeul pe la a 46 săptămână ”gestaţională” ( cei mai mulţi dintre copii se nasc între săptămânile 38 şi 42).
Dar aşa neputincioşi cum par, bebeluşii au un creier care funcţionează cu la maxima lui capacitate.
Creierul lor este alcătuit în aşa fel încât să se dezvolte în funcţie de interacţiunea cu cei care îi îngrijesc.
Cu cât adulţii răspund mai mult, cu atât creierul se dezvoltă mai repede.
Îngrijorarea părinţilor că ar putea să-şi răsfeţe bebeluşul răspunzând pe loc nevoilor lui e nefondată, căci nou-născutul nu are dezvoltat cortexul pre-frontal (care joacă un rol important în reglarea emoţiilor şi comportamentului, prin anticiparea consecinţelor acţiunii noastre şi organizarea comportamentului direcţionat spre un scop).
•Creierul bebeluşului creşte ca şi când ar fi pe steroizi: până la prima aniversare, el ajunge deja la 60% din dimensiunea lui de la maturitate, chiar dacă dezvoltarea lui e completă după 20 de ani.
•Deşi creierul unui bebeluş are mai multe conexiuni neuronale decât creierul unui adult, el are mai puţini neurotransmiţători inhibitori.
Ca urmare, bebeluşii percep realitatea mai difuz decât adulţii. Ei percep cumva tot ce se întâmplă în jur, fără să poată determina importanţa lucrurilor pe care le percep.
Cercetătorii spun că dacă ar fi să ne raportăm la modul diferit în care percep lucrurile – bebeluşii văd lumea ca faza mare a unei lanterne – care acoperă o porţiune foarte mare, dar nu luminează suficient, în timp ce adulţii văd cu faza mică – ei văd foarte clar anumite porţiuni din realitate, ignorând ”fundalul”.
