De câte ori, în timpul anului bisericesc, auzim vorbindu-se despre bunătate, iertare și fapte de milostenie! Astăzi prin pericopa evanghelică suntem invitați să facem o serioasă cercetare a cugetului (Evanghelia după Matei 18, 23-35). De fapt, este bine să nu uităm niciodată că iertarea și milostenia nu sunt două cuvinte abstracte, ci sunt un mod de viață: o persoană poate să fie bună sau milostivă sau poate să fie rea sau nemilostivă, este un mod de viață. Eu aleg să trăiesc ca un om bun și milostiv sau aleg să trăiesc ca un om rău și nemilostiv. Una este a vorbi despre iertare, bunătate și milostivire, alta este a trăi iertarea, bunătatea și milostivirea. Parafrazând cuvintele sfântul apostol Iacov (cf. 2,14-17) am putea spune: bunătatea fără fapte este moartă în ea însăși. Este chiar așa! Ceea ce face vie bunătatea și milostivirea este dinamismul lor constant pentru a merge în întâmpinarea nevoilor și necesităților celor care sunt în nevoie și necaz spiritual și material. Bunătatea are ochi pentru a vedea, urechi pentru a asculta, mâini pentru a ridica…
Viața zilnică ne permite să atingem cu mâna atâtea exigențe care se referă la persoanele mai sărace și mai încercate. Nouă ne este cerută acea atenție deosebită care ne face să ne dăm seama de starea de suferință și nevoie în care se află atâtea persoane în jurul nostru. Uneori trecem prin fața situațiilor de durere dramatică și pare că nu ne ating, totul continuă ca și cum n-ar fi nimic, într-o indiferență care la urmă ne face ipocriți și, fără să ne dăm seama, ajunge într-o formă de letargie spirituală care face sufletul insensibil și viața sterilă. Oamenii care trec, care merg înainte în viață fără să-și dea seama de necesitățile celorlalți, fără a vedea atâtea nevoi spirituale și materiale, sunt oameni care trec fără a trăi, care pășesc fără a lua aminte, sunt oameni care nu folosesc altora. Amintiți-vă bine: cine nu trăiește pentru a sluji, nu slujește pentru a trăi.
Câte sunt aspectele iertării, bunătății și milostivirii lui Dumnezeu față de noi! În aceeași manieră, câte fețe se îndreaptă spre noi pentru a obține atenție, sensibilitate și milostenie. Cel care a experimentat în propria viață milostivirea Tatălui nu poate rămâne insensibil în fața necesităților celorlați. Învățătura lui Iisus Hristos nu permite căi de fugă sau abordări neutre: Mi-a fost foame și mi-ați dat să mănânc, mi-a fost sete și mi-ați dat să beau, am fost gol, refugiat, bolnav, în închisoare și m-ați cercetat (cf. Mat. 25,35-36). Nu se poate tergiversa în fața unei persoane căreia îi este foame: trebuie să i se dea să mănânce. Iisus ne spune acest adevăr! Faptele de milostenie nu sunt teme teoretice, ci sunt mărturii concrete. Determină să ne suflecăm mânecile pentru a alina suferința.
Din cauza schimbărilor din lumea noastră consumistă, unele nevoi sau lipsuri materiale și spirituale s-au înmulțit: deci să dăm spațiu faptei milosteniei pentru a găsi noi modalități vii și lucrătoare. În acest mod calea bunătății va deveni tot mai concretă. Așadar, nouă ni se cere să rămânem vigilenți ca ucenici ai Domnului, pentru ca să nu se întâmple ca, în fața nevoilor produse de cultura bunăstării, privirea creștinilor să slăbească și să devină incapabilă să privească la esențial. A privi la esențial. Ce înseamnă? A-L privi pe Iisus Hristos, a-L privi pe Iisus Hristos în cel înfometat, în cel închis, în cel bolnav, în cel gol, în cel care nu are loc de muncă și trebuie să ducă înainte o familie. A-L privi pe Iisus în aceste persoane și-n mii de situații asemenea. A-L privi pe Iisus Hristos în cel care este singur, părăsit, trist, în cel care greșește și are nevoie de sfat, în cel care are nevoie să pășească cu El tăcere pentru ca să se simtă însoțit. Acestea sunt faptele pe care Domnul ni le cere! A-L privi pe Domnul în ei, în aceste persoane atât de încercate.
De ce? Pentru că astfel Iisus Hristos mă privește pe mine, ne privește pe noi toți.
Arhim. Teofan Mada
