La 2 iulie 2019 se împlinesc 515 ani de la moartea domnului Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt (1457-1504), personalitate marcantă a Evului Mediu românesc. În timpul domniei sale (care a durat 47 de ani, din 14 aprilie 1457) a reorganizat administraţia, a impulsionat comerţul, a refăcut sistemul de apărare al ţării, a ctitorit numeroase biserici şi mănăstiri. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în anul 1992, fiind prăznuit la 2 iulie, data morţii sale.
Cel mai de seamă descendent al descălecătorilor maramureşeni ai Ţării Moldovei, intrat în istorie sub numele de Ştefan cel Mare, s-ar fi născut pe la 1434 la Borzeşti, unde mai târziu avea să înalţe o biserică ”întru amintirea sfântrăposaţilor noştri înaintaşi şi a părinţilor lor”, fiind întâiul fiu al voievodului Bogdan al II-lea şi al Mariei, supranumită Oltea, potrivit lucrării ”Istoria românilor. De la universalitatea creştină către Europa ‘Patriilor”’ (vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001).
La 12 octombrie 1449, în urma Bătăliei de la Tămăşeni de pe Siret, Bogdan al II-lea, fiul nelegitim al lui Alexandru cel Bun şi tatăl lui Ştefan cel Mare, l-a înfrânt, cu sprijinul lui Iancu de Hunedoara, pe Alexăndrel (domn din noiembrie 1448) şi a devenit domn al Moldovei. În 1451, tatăl său moare fiind ucis de Petru Aron, un alt fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun, care a devenit domn. Ştefan s-a refugiat în Transilvania condusă de Iancu de Hunedoara (1441-1456), unde s-a familiarizat cu tacticile militare ale acestuia, care îmbinau elemente de artă militară din estul, centrul şi apusul Europei, notează http://www.usv.ro/
În 1457, la începutul lunii aprilie, Ştefan a intrat în Moldova prin sud, venind din Ţara Românească cu o ceată de oşteni oferită de Vlad Ţepeş. La 12 aprilie 1457, Ştefan a obţinut o victorie categorică la Doljeşti (Dolheşti), la sud-est de cetatea de scaun a Sucevei, asupra oastei lui Petru Aron, obligându-l pe acesta să se refugieze în sudul Poloniei, la Cameniţa. Pe câmpul de la Direptate, situat în apropierea locului luptei abia încheiate, Ştefan a fost proclamat domn legiuit al ţării de către toate stările întrunite şi ”a luat schiptrul Moldovei”, după ce a primit de la mitropolitul Teoctist tradiţionala consacrare oficială, prin ungerea cu mir. ”În marginea Sucevei, la locul ce se chema Direptate, lui Ştefan i-au ieşit înainte boierimea şi clerul de toate treptele, oşteni, orăşeni, ţărani, iar el i-au întrebat pe toţi; ieste-le cu voie tuturor să le fie domn? Ei cu toţii au strigat într-un glas: //În mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti//Şi deci cu toţii l-au rădiicatu domnu” (Letopiseţul Ţării Moldovei, Grigore Ureche) (”Ctitorii sub semnul crucii Ştefan cel Mare şi Sfânt, 1504-2014”, album editat de Agenţia Naţională de Presă ROMPRES/AGERPRES, 2004).
Ştefan cel Mare a găsit o ţară sărăcită, sfâşiată de luptele dintre diverşii pretendenţi la domnia Moldovei, o ţară ce plătea tribut turcilor începând cu anul 1456. În asemenea circumstanţe, domnitorul a trebuit să iniţieze ample măsuri de redresare a situaţiei social-economice. S-a impus în faţa marilor boieri, executându-i pe cei care l-au trădat, confiscându-le moşiile şi mărind domeniul domnesc, bazându-se, în schimb pe mica boierime şi pe biserică, a favorizat consolidarea economică a ţărănimii libere (răzeşii), a încurajat clasa negustorilor şi legăturile comerciale externe, potrivit lucrării ”Dicţionar biografic de istorie” (Editura Meronia, 2008) şi http://www.usv.ro/. În Sfatul Domnesc a acordat un rol important pârcălabilor, comandanţi ai cetăţilor, cu atribuţii administrative şi judecătoreşti. De asemenea, a bătut două monede de argint şi a acordat privilegii comerciale negustorilor străini, celor din Liov (1460) şi din Braşov (1458).
Ţinând seama de provocările militare ce urmau să apară, a acordat o atenţie aparte structurilor militare tradiţionale ale ţării, baza formând-o trupele micii boierimi şi ţărănimea. Măsurile sale militare au vizat şi întărirea capacităţii defensive a ţării, prin consolidarea şi modernizarea cetăţilor Hotin (în 1463 a reintrat în stăpânirea Moldovei, după ce fusese cedată Poloniei de Ştefan cel Mare, la începutul domniei), Tighina, Soroca, Cetatea Albă, Suceava, Neamţ, Crăciuna, dar şi construind altele, la Roman, Chilia Nouă, Orhei. În 1465 a cucerit Chilia, importantă din punct de vedere strategic şi comercial, potrivit lucrării ”Dicţionar biografic de istorie” (Editura Meronia, 2008) şihttp://www.usv.ro/.
Ştefan cel Mare a dus o politică externă extrem de abilă care i-a permis să nu se angajeze niciodată într-un conflict pe două fronturi, deşi era înconjurat de trei adversari redutabili (Ungaria, Polonia şi Imperiul Otoman). Ca şi înaintaşii săi, a fost mai apropiat de Polonia, fără a ezita de a deveni adversarul acesteia când a fost cazul. A semnat în 1459 Tratatul de la Overchelăuţi, pe Nistru, reînnoit în 1462 şi 1468, recunoscând suzeranitatea regelui Poloniei. În septembrie 1485, în faţa ameninţării otomane, Ştefan cel Mare a fost nevoit să depună personal jurământul de credinţă regelui Cazimir IV, la Colomeea. Această situaţie a fost anulată de tensionarea relaţiilor cu polonezii, urmarea fiind ocuparea Pocuţiei (1490) de către Ştefan cel Mare, victoria de la Codrii Cosminului (octombrie 1497), în faţa regelui Ioan Albert şi încheierea păcii (1499), care a înlăturat dependenţa faţă de Polonia.
Relaţiile cu Ungaria, la început, au fost conflictuale, culminând cu bătălia de la Baia (decembrie 1467), unde l-a învins pe regele Mathias Corvin, înlăturând astfel pretenţiile de dominaţie ale acestuia.
Ameninţat de o mare invazie otomană, după victoria de la Vaslui sau Podul Înalt (10 ianuarie 1475), în condiţiile în care Polonia nu sprijinea lupta antiotomană, Ştefan a semnat la 12 iulie 1475, un tratat de alianţă cu Ungaria, îndreptat împotriva otomanilor. Tratatul a fost reînnoit în 1489, Ştefan primind două cetăţi în Transilvania: Ciceul şi Cetatea de Baltă. Chiar dacă Imperiul Otoman era o mare putere a acelor vremuri, nu s-a dat înapoi de a se confrunta cu aceasta în interesul ţării. S-a aliat cu Veneţia (aflată în conflict cu otomanii pentru controlul comerţului din Mediterana şi Marea Neagră), dar şi cu hanul turcmen Uzun Hassan, interesat de lupta cu sultanul în partea asiatică a imperiului. În acest context, consolidat pe plan intern şi extern, Ştefan cel Mare a refuzat în 1473 plata tributului, notează volumul amintit mai sus.
După victorie, Papa Sixtus VI l-a numit ”Atlet al lui Hristos” pentru apărarea creştinătăţii în faţa musulmanilor. Ştefan a trimis o scrisoare monarhilor creştini cerând ajutor în viitoarea confruntare cu otomanii. Aceştia au atacat în anul următor, sub conducerea sultanului Mahomed II, cuceritorul Constantinopolului. Dispunând de mult mai puţine trupe faţă de adversarul său, Ştefan a evitat confruntarea directă, pustiind totul în calea atacatorilor. A fost înfrânt în încleştarea de la Războieni (Valea Albă) la 26 iulie 1476. Din cauza epidemiei de ciumă şi a lipsei mijloacelor de aprovizionare turcii au fost nevoiţi să se retragă. Domnul Moldovei a reuşit să formeze o armată şi a urmărit trupele în retragere. Pacea cu otomanii a fost încheiată în 1480, în condiţiile în care Ştefan nu a mai găsit niciun aliat pentru a continua lupta împotriva acestora. În 1484, Mahomed al II-lea a cucerit Chilia şi Cetatea Albă (1848) provocând o spărtură în sistemul de apărare al Moldovei. În noiembrie 1485, la Cătlăbuga, lângă Chilia, Ştefan, cu ajutor polon, a învins armata otomană, condusă de Bali beg Malkocoglu, valiul Silistrei, fără a putea însă recuceri Chilia. Pacea cu otomanii a fost încheiată în 1486-1487, fiind reluată plata tributului, fixat la 4000 de ducaţi.
În ceea ce priveşte relaţiile cu Ţara Românească, Ştefan a încercat să pună pe tron un domn fidel luptei antiotomane. Astfel, la Soci, în 1471, l-a învins pe Radu cel Frumos supus al Porţii Otomane, iar în noiembrie 1473, l-a înlocuit cu Basarab cel Bătrân-Laiotă, apoi, în 1477, cu Basarab cel Tânăr-Ţepeluş. În iunie 1480, a avut loc campania lui Ştefan cel Mare, cu scopul de a-l alunga pe Basarab cel Tânăr-Ţepeluş, fostul său protejat, care trecuse de partea turcilor. Înfrânt acesta a fost obligat să se refugieze peste Dunăre. În locul său a fost instalat ca domn Mircea, un fiu nelegitim al lui Vlad Dracul. Basarab cel Tânăr-Ţepeluş a revenit de mai multe ori pe tronul Ţării Româneşti, fiind înlocuit pentru scurtă vreme cu Vlad Călugărul, care în cele din urmă a fost constrâns să se refugieze în Transilvania.
În ultimii ani de domnie, domnul Ştefan a respins expansiunea polonă a regelui Ioan Albert (1492-1501). Între august-octombrie 1497, armata polonă formată din circa 80.000 de oşteni, a trecut Nistrul pe la Mihălceni. Pretinsul obiectiv al campaniei era eliberarea Chiliei şi Cetăţii Albe, dar arestarea solilor moldoveni şi închiderea lor în cetatea Liovului au dezvăluit adevăratele intenţii ale regelui, şi anume instaurarea dominaţiei polone în Moldova. Ştefan cel Mare s-a retras cu grosul armatei sale la Roman. Armata polonă înaintează până la Siret, începând asediul asupra oraşului Suceava, care a durat ”trei săptămâni şi ziua şi noaptea”. La 19 octombrie, Ioan Albert a ridicat asediul cetăţii, începând retragerea din Moldova. La 26 octombrie 1497, oastea moldovenească condusă de Ştefan a atacat prin surprindere grosul armatei polone, chiar în mijlocul pădurii din Codrii Cosminului, provocând invadatorilor o înfrângere zdrobitoare. Un tratat de pace moldo-polon a fost încheiat la Cracovia, la 16 aprilie 1499, ca urmare a medierii regelui Ungariei, Vladislav al II-lea. Au fost restabilite raporturile de colaborare politică şi comercială.
Ştefan cel Mare s-a căsătorit la 5 iulie 1463 cu Evdochia din Kiev, sora unui prinţ lituaniano-rus. Au avut o fată Elena (Olena). La 4 septembrie 1467, Evdochia a murit şi a fost înmormântată la Mănăstirea Probota. La 14 septembrie 1472 s-a căsătorit cu prinţesa Maria din neamul Asanilor-Paleologi de la Theodoro-Mangop. Maria de Mangop a murit la 17 decembrie 1477 şi a fost înmormântată în necropola domnească de la Putna. În vara lui 1478 a avut loc căsătoria lui Ştefan cu Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos şi a Mariei Despina, potrivit www.stefancelmare.ro. Spre sfârşitul lunii iunie 1504, Ştefan cel Mare l-a impus ca succesor pe fiul său şi al Voichiţei, Bogdan, care a domnit sub numele de Bogdan al III-lea cel Orb (1504-1517).
Ştefan cel Mare a murit la 2 iulie 1504 şi a fost înmormântat la mănăstirea Putna. ”Iar pe Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstirea Putna, care est zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştia toţi că s-au scăpat de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zic Sveti Ştefan vodă, nu pentru suflet, ce ieste în mâna lui Dumnezeu, că încă el au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai înainte, nici după aceia l-au ajuns” (Letopiseţul Ţării Moldovei, Grigore Ureche) (”Ctitorii sub semnul crucii Ştefan cel Mare şi Sfânt, 1504-2014”, album editat de Agenţia Naţională de Presă ROMPRES/AGERPRES, 2004).
Domnul Moldovei a ctitorit, în timpul lungii sale domnii, numeroase lăcaşuri sfinte, unele fiind înălţate întru pomenirea celor căzuţi în lupte şi ca mulţumire pentru anumite biruinţe. Mănăstirea Putna a fost ridicată în prima parte a domniei sale, respectiv între anii 1466-1469. Pisaniile păstrate îl atestă drept ctitor al următoarelor biserici: Milişăuţi-Bădeuţi (terminată în 1487), Pătrăuţi (terminată în 1487), Sfântul Ilie (1488), Voroneţ (1488), Vaslui (1490), Iaşi (1492), Hârlău (1492), Borzeşti (1494), Huşi (1495), Dorohoi (1495), Popăuţi (1496), Valea Albă (1496), Tazlău (1497), Neamţ (1497), Piatra (1498), Volovăţ (1502), Dobrovăţ (1504), Reuseni (1504). Acestora li se adaugă bisericile de la Râmnic (1704) şi Scânteia (1846), cu pisanii târzii, fără a avea consemnată data construcţiei iniţiale. Încă cel puţin alte şapte biserici îi sunt atribuite, dar există documente clare doar despre cele amintite. Pe lângă construcţia în sine, toate aceste biserici au fost înzestrate cu odoarele şi cărţile necesare slujbelor. S-au păstrat până astăzi manuscrise de o rară frumuseţe: ”Tetraevanghele”, ”Mineie”, ”Vieţile Sfinţilor”, cădelniţe, ferecături de Evanghelie, broderii cu fir de aur şi argint, potrivit www.stefancelmare.ro.
Greutăţile îndurate în ridicarea şi împodobirea acestor locaşuri sfinte, deosebite pentru vremurile grele de atunci, au fost văzute ca dragostea domnului moldovean pentru Dumnezeu şi pentru casa Sa. Prin ele, chipul domnului a capătat o nouă trăsătură: aceea de ctitor luminat, care face din zidirile sale rugăciuni înălţate cu smerenie către Dumnezeu, potrivit sursei de mai sus.
La 3 februarie 1531, la nici trei decenii de la trecerea în nefiinţă, Ştefan cel Mare era amintit de Sigismund I, regele Poloniei (1506-1548), ca ”Stephanus ille magnus” (”acel mare Ştefan”). Bernard Wapowski, cartograful şi istoriograful oficial al aceluiaşi rege, consemna că domnul moldovean era ”principele şi războinicul cel mai vestit” din epoca sa.
Ca urmare a faptelor sale şi ca apărător al creştinătăţii, în 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat ca fiind ”Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt” şi este prăznuit în calendarul ortodox la 2 iulie.
Domnul Moldovei a rămas în conştiinţa românilor prin poezii populare, balade, legende, cântece, iar cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, dar şi Dimitrie Cantemir i-au prezentat în mod elogios domnia. Istoricul Nicolae Iorga scria: ”Într-însul găsise poporul românesc cea mai curată şi mai deplină icoană a sufletului său: cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în graiu, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nicio trufie în faptele sale (…)”.
Sursa: agerpres.ro
